top of page

Câteva ceasuri cu doamna Ianolide

Articol scris de IULIA NEDELCU - studentă anul I la Facultatea de Litere din Timișoara (specializarea limba și literatura franceză-italiană).

Horea Paștina - Grădina cu rozmarin (Grădina colecționarului Dan Nasta), 1987

Să cunoști, la nici douăzeci de ani, un om căruia bătrânețea îi e cunună de înțelepciune, un bătrân în adevăratul sens al cuvântului, este un dar prețios. Astfel de întâlniri nu doar că ne rămân în gând și în suflet întreaga viață, ci ele se așează la baza forului nostru interior, ne modelează și ne îmbogățesc. Acestea sunt marile întâlniri, iar „prin toate aceste întâlniri îți vorbește Dumnezeu, te întâlnești și cu El. Pentru ele merită să trăiești, fie ele de o clipă sau de o viață îndelungată.”[1]


Am avut bucuria să o cunosc pe Constanța Ianolide, o femeie de-o rară finețe sufletească. Întoarcerea la Hristos[2], alături de cartea lui Virgil Maxim[3], a fost și rămâne una dintre cărțile mele de căpătâi. Doamna Ianolide are 95 de ani și o limpezime a gândurilor pe care am întâlnit-o foarte greu, chiar la bătrânii mai puțin îngreunați de ani. E bucuroasă de oaspeți, iar atunci când se înveselește, întregul chip i se preschimbă în zâmbet. Ne-a vorbit îndelung, iar noi am ascultat înmărmuriți. Nu doar lucrurile pe care le-a povestit ne-au lăsat fără cuvinte, ci însuși felul său de-a fi. Firescul unui om ce aparține altor vremuri, frumusețea oamenilor cum astăzi nu mai găsim. Vorbea despre lucruri zdruncinătoare cu pace și blândețe. Povestea sa era presărată cu mici întâmplări hazlii, iar atunci chipul îi devenea din nou un zâmbet mare, curat. Ascultând-o nu mai știai când să râzi și când să plângi, însă nici lacrimile acestea nu erau atât din tristețe, cât dintr-un preaplin sufletesc. Având alături de tine un astfel de om, sufletul tău nu știe cum să cuprindă tot ce trăiești doar stând în preajma sa, iar atunci ochii ți se scaldă în lacrimi, pe care le ascunzi cum poți, fiindcă, în astfel de contexte, sentimentalismele nu-și au locul. În pofida tuturor greutăților, doamna Ianolide este senină, nesfârșit de senină.


Despre soțul său ne-a vorbit cu mult drag, fără a face însă mari declarații de iubire, fără melancolii exagerate. Iar asta fiindcă, pentru acest soi rar de oameni, cu astfel de lucruri nu se face paradă. Am descoperit la dumneaei un fel de a iubi pe care nu l-am mai întâlnit până acum (nici măcar în cărți, fiindcă majoritatea poveștilor de dragoste din marea literatură vorbesc despre o iubire pătimașă, care îi mistuie până la epuizare pe cei doi îndrăgostiți). Fără să ne-o spună fățiș, din cuvintele doamnei Ianolide resimțeam cât de mult și-a iubit soțul, dar mai ales cât de mult l-a respectat. Felul în care se raporta la iubire și la comuniunea dintre soți era întru totul diferit, aproape în contradicție cu felul în care o facem noi, sub influența lumii în care am crescut, cu toate ale sale. A avea atât de multă grijă față de celălalt, încât a-ți stăvili toate curiozitățile, doar ca să nu-l rănești. A-l iubi atât de mult, încât a nu considera că ți se cuvine o prioritate bolnăvicioasă în gândurile și în faptele lui. A-l respecta într-atât, încât a lăsa de la tine, pentru a nu-l încărca peste măsură. Dragostea acestor oameni în primul rând firești nu are nimic în comun cu ce știm noi despre iubire. Este o dragoste tihnită, a cărei flacără e ca o candelă, nu ca o văpaie atotmistuitoare. O dragoste cetoate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte”.[4]. În ce mari romanțe mai găsim o astfel de iubire? Această dragoste e cel puțin bizară pentru cei obișnuiți cu amorul răscolitor, violent, care îl „îmbolnăvește” pe îndrăgostit; cel din cărți și din legende.


Ioan Ianolide și soția Constanța

Ajungând față în față cu un astfel de om, atât de puțin viciat de spiritul vremii noastre, te vezi pe tine însuți

mult mai limpede. Chipurile lor nu seamănă cu ale noastre, fiindcă s-au păstrat curate și senine. În doamna Ianolide am surprins frumoase părți din timpul în care și-a petrecut tinerețea - 14 ani de interbelic. Toate trăsăturile sale emanau această noblețe a omului care a trăit frumos. Mai sunt puțini, foarte puțini oameni ca doamna Ianolide. Iar astfel de întâlniri, și mai puține.









[1] Costion Nicolescu, Sarea pământului: încrucișări, întâlniri, însoțiri, ed. Doxologia, 2011 [2] Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos, ed. Bonifaciu, 2012 [3] Virgil Maxim, Imn pentru crucea purtată, ed. Babel, 2012 [4] I Corinteni, cap. 13

Commenti


bottom of page