Autor: Aidan Hart
Traducere realizată de: Ioana Jinga
Sursa articolului:
Schimbarea la Față în viziunea artei moderne (partea I)
Hristos îi ia cu Sine pe apostolii Petru, Iacob și Ioan pe Muntele Taborului. Evanghelia ne spune că în acele momente veșmintele și chipul lui Hristos s-au luminat, strălucind mai tare ca soarele. Apoi, lângă apostoli apar Moise și Ilie, vorbind cu Iisus despre plecarea lui. Petru spune că se simte bine și întreabă dacă nu pot să construiască trei colibe și să stea acolo mai mult. Atunci, aud un glas din cer, spunând: „Acesta este Fiul meu cel iubit în care am binevoit, pe Acesta ascultați-L.” Moise și Ilie se fac nevăzuți, iar Domnul și apostolii coboară din muntele Taborului.
Cam atât se poate spune despre această întâmplare minunată, pe care o admirăm adesea în icoane, dar să ne rezumăm la atâta în ceea ce o privește ar însemna să ne limităm la o înțelegere parțială a artei. Această icoană arată o lume pătrunsă de lumina și slava lui Dumnezeu, o lume pe care o putem vedea nu doar cu ochii trupești, ci și cu cei sufletești. Cu siguranță, cele mai înalte scopuri ale artei sunt dezvăluirea și mai apoi redarea în formă materială a unor lucruri pe care mulți nu le pot vedea. Un imn al „Schimbării la Față” spune:
O Doamne, Tu care ai păstrat tufișul nears, chiar dacă acesta era mistuit de flăcări și ai arătat lui Moise trupul Tău, strălucind cu lumină sfântă...
În această icoană, ca și în toate celălalte care redau acest episod, nu există umbră care să rezulte dintr-o sursă de lumină materială. Icoanele redau lumea scăldată în Harul lui Dumnezeu și pe Sfinții în care sălășluiește Sfântul Duh. Chiar și pietrele din icoane emană această lumină sfântă și, câteodată, trunchiurile copaciilor sunt pictate cu linii aurii. Chiar dacă veșmintele sunt pictate în maniera unor draperii, ele nu se așează pe corp așa cum ar sta în mod normal, ci au o oarecare ritmicitate. Peisajul neanimat, dealurile și copacii, sunt pictate astfel încât să fie în armonie cu dinamica spirituală a evenimentului. Astfel, observăm că în scena Rugăciunii din Grădina Ghetsimani, pietrele se roagă împreună cu Hristos, că în icoana Botezului, dealurile se despart ca apele Iordanului și că în icoana Coborârii la iad, pietrele se deschid ca o prăpastie a morții.
Majoritatea cărților de istoria artei au omis, probabil de rușine, rolul central pe care căutarea spirituală l-a avut în nașterea artei abstracte. Fie că ne place, fie că nu ne place contribuția acestor artiști, nu putem nega faptul că au fost animați de o căutare spirituală, de care erau conștienți. Așadar, ei nu își propuneau să facă ceva nou, ci să materialieze anumite adevăruri obiective. Abia în a doua jumătate a secolului al XX-lea, ideea de inovație a început să fie privită ca un scop în sine, și defapt „senimentul șocului provocat de noutate” – așa cum critica Robert Hughes – a dat naștere acestui mod de a percepe arta.
Astfel, scopul principal al artiștilor, din secolul al XX-lea, care au fondat abstracționismul, printre care s-ar număra și Constantin Brâncuși (1827-1957), fondatorul sculpturii abstracte, sau Vassily Kandinsky (1866-1944), fondatorul picturii abstracte non-figurative, manifestarea realității interioare. Am putea să îi menționăm aici și pe alții, precum Piet Mondrian (1872-1944), care au crezut că există o cale spirituală de a înțelege natura, mai profundă decât cunoașterea stiințifică sau emipirică. Ca mulți de la acea vreme, acesta era foarte influențat de mișcările teosofice, care, după părerea mea, nu sunt altceva decât o salată ezoterică de filosofie orientală și alte diferite religii.
În general, arta își pierde calea pentru că se depărtează de scopul ei spiritual, adică de căutarea lui Dumnezeu, care este, defapt, căutarea unei lumi transfigurate și a unui adevăr atemporal, în mijlocul suferinței pe care o trăim în viața de zi cu zi. Cuvântul „artă” înseamnă a aduce împreună în mod armonios, și dacă ne-am uita prin istorie, în culturile care au încercat să împreuneze tărâmul divinului cu lumea pământească, arta a avut o funcție religioasă. Putem observa acest lucru la egipteni, greci, africani, indieni chiar și la chinezi, așadar, la cam toate popoarele din antichitate. Astfel, putem spune că arta fără un scop spiritual este mai degrabă un fenomen occidental recent.
Tindem să ne gândim la abstract ca la ceva care se depărtează de realitate. Dar majoritatea abstracționiștilor s-au avântat în această căutare spirituală în cel mai literal și original înțeles al cuvântului, adică au încercat să extragă esența și să modeleze într-o formă fizică o realitate ascunsă. În mediul academic, faptul de a rezuma o lucrare academică mai consistentă este considerat un adevărat fenomen abstract. De aceea s-a considerat că primele lucrări ale lui Albert Einstein au fost demne de brevete. Însă tot ce făcuse el a fost să rezume calculele complexe într-o propoziție sau două. În acest mod a reușit să ajungă la celebra formulă „E = mc2”. , care este defapt suma abstractă a unei realități complexe. Ceva asemănător face și arta abstractă: clarifică ceva complex. Așa cum a aspus și Constantin Brâncuși:
„Simplitatea este complexitatea rezolvată”.
Transfigurarea sau metamorphosis în greacă, înseamnă schimbarea formei. Astfel, pe Muntele Taborului nu s-a schimbat doar Hristos, ci și discipolii săi. Ochii lor s-au deschis pentru a vedea o parte mică din dumnezeirea lui Hristos, care fusese acolo dintotdeauna, dar pe care nu o mai văzuseră decât sub forma „frumuseții dumnezeiești a lui Hristos, ascunsă de trup” (cum se observă și în cântare).
Dar în acest eveniment nu este vorba doar despre Schimbarea la Față a lui Hristos, ci și despre schimbarea întregului cosmos material. Este foarte important să sesizăm că nu numai chipul lui Hristos se luminează, ci și hainele Sale. Aceste haine sunt materie fără viață, și chiar și așa, prin asociere cu El, care le-a creat, participă la Slava Lui. Textele liturgice ne spun că prin Încarnarea și Schimbarea la Față a lui Hristos, El a luminat muntele cu Slava Sa și a umplut lumea cu lumină.
Cuvântul grecesc pentru ceea ce noi numim natură este cosmos. Acest cuvânt înseamnă literarmente podoabă. Așadar putem vedea veșmintele lui Hristos, podoaba Lui, ca pe toată lumea naturală înfășurată în jurul Dumnezeirii Sale, odată cu El, transfigurându-se și ea.
Suntem chemați să facem exact același lucru, să fim noi înșine purtători ai lui Dumnezeu și, deci, prin cultură, să învăluim lumea în frumos, să integrăm în viața noastră Trupul lui Hristos ca astfel să ne schimbăm. Faptul de a picta o icoană, la fel ca orice altă lucrare făcută în duhul iubirii pentru Hristos, este asemănător cu faptul de a țese un acoperământ pentru Trupul lui Hristos, Biserica.
Grădina orașului din Noul Ierusalim pe care am menționat-o la început este rezultatul ultim al acestui act de cultivare, care este divin și totodată uman. Cultura vine din cuvântul cult, care înseamnă a da slavă, a venera. Dacă o cultură se auto-venerează, se va usca și va pieri, însă dacă se transcende prin direcționarea venerației sale înspre Dumnezeu, va trăi și va înflori. Astfel, Noul Ierusalim este o opera de artă desăvârșită.
Așadar, paradisul este lumea văzută care arde în cuvintele lui Dumnezeu, ca tufișul lui Moise, care a ars fără a se mistui. Dumnezeu spune un cuvânt și crează un cactus să zicem, și astfel, acel cactus este suținut și condus spre împlinirea lui, prin cuvântul sau logosul care îl pătrunde.
Astfel, fiecare lucru este unic. Fiecare persoană este unică și o persoană ajunge să fie sfântă dacă el sau ea și-a împlinit vocația, devenind ei înșiși cuvânt. Fiecare obiect și fiecare animal are un rol în această simfonie cosmică.
Și asta s-a întâmplat și în Geneză, când Adam numește animalele atunci când veneau la el. Numele pe care le-a dat nu au fost arbitrare, ci revelau logos-ul perin care a fost creat fiecare animal. Adam acționa asemenea unui profet, reușind să vadă cuvântul Domnului în orice lucru pe care îl întâlnea.
Toate lucrurile sunt unite pentru că vin dintr-un singur Logos, dar fiecare lucru este unic pentru că a fost adus la viață de un cuvânt unic spus de Logos. Și fiecare dintre aceste cuvinte este ca o poezie de dragoste de la Creator pentru creație. Fiecare logos este o notă dintr-o simfonie de dragoste, compusă de Iubitor pentru cei pe care îi iubește.
Dinamismul artei este probabil născut din conștientizarea că fiecare lucru, fiecare ființă este într-o călătorie, în care Dumnezeu ne împinge afară din deșert înspre verdeața Noului Ierusalim și, defapt, de la a fi aproape umani la a fi oameni uniți cu Dumnezeu, ca oameni care s-au luptat cu propria lor voie și care s-au schimbat, strălucind ca Hristos cu Harul Duhului Sfânt. Așa cum o pune un Imn al Schimbării la față:
Schimbatu-te-ai la față și ai făcut natura care se întuneca în Adam să strălucească ca și lumina, transformându-se în slava și spleandoarea dumnezeirii Tale.
Chiar și artiștii nereligioși pot să intuiască și să ne înfățișeze aceste logoi. Și este atât de minunat că arta descoperă cuvântul lui Dumnezeu care crează, și de asemenea, dă viață fiecărui lucru, fără vreo intenție. Impresioniștii puneau accentul pe modul în care lumina se mișca pe subiectele lor. Așadar și ei, în mod inconștient au sugerat prin arta lor o lume pictată cu lumina lui Dumnezeu. Mai mult, lucrările lor se aseamănă mozaicurilor bizantine: au culori puternice și lumini strălucitoare.
Vincent van Gogh, care în tinerețe fusese un misionar creștin zelos, a oferit un sens religios artei sale, dorind să sugereze sfințenia mai degrbă prin intensitatea culorilor puternice, decât prin simboluri:
„Vreau să pictez barbați și femei care au o parte din acel etern, care este simbolizat adesea de câte o aură și pe care încercăm să îl exprimăm printr-o anumită nuanțare și prin vibrația culorilor noastre.”
Spre deosebire de majoritatea impresioniștilor, artiștii abstracționiști de la începutul secolului al XX-lea, au dat un sens religios artei lor. Ne vom concentra aici pe doi părinți fondatori ai acestei mișcări, Constantin Brâncuși, fondatorul român al sculpturii abstracte și Vassily Kandinsky, faimosul pictor rus. Scopul lor era să decopere și să dezvăluie esența spirituală a materiei subiectului lor. Brâncuși a spus:
„Cei care spun că ceea ce fac este abstract sunt imbecili; acel lucru pe care ei îl consideră abstract este defapt cel mai realist, pentru că ceea ce este real nu este forma exterioară, ci ideea, esența lucrurilor.”
Opmerkingen