top of page

Paul Gherasim sau pictura nevăzută

Articol scris de VLAD DOBOȘ - student anul I la Facultatea de Teologie și la Facultatea de Arte din Timișoara.


Paul Gherasim - Țăran, 38x24cm, u/p

În discuțiile de multe ori sterile (...) în preajma firii poporului nostru, s-au încumetat unii să afirme, fără controlul necesar, că poporul nostru ar suferi de o orișicare deficiență metafizică. Autorii unor asemenea propoziții trec cu vederea împrejurarea că simțul metafizic popular, dacă există, are, ca orice mod popular, un caracter profund organic, iar nu intelectual-discursiv, și că acest simț se poate consuma și fără retorică, discret, în arzătoare, dar stăpânite viziuni.” (L. Blaga – Trilogia Culturii)



Eu nu l-am cunoscut direct pe domnul Paul, din păcate, însă nici pe Bach nu l-am cunoscut și totuși cred că prin contemplarea operei sale aș putea înțelege multe lucruri despre el sau măcar despre compozitorul Bach dacă nu despre omul Johann Sebastian. Tot așa, voi scrie despre pictorul Paul Gherasim din neputința de a scrie despre domnul Paul. Nu-mi pot legitima cuvintele altfel decât asemeni unui simplu privitor în fața unei opere care îl depășește, fiind în aceeași condiție ca în fața unei icoane.


Prima dată, când am privit lucrările lui Paul Gherasim, am avut impresia că lipsește ceva, sau în lucrare sau în modul meu de a privi. Majoritatea lucrărilor de artă pe care le mai văzusem îmi ofereau, încă din primul moment, un întreg concert savuros de concepte sau peisaje redate într-o manieră uimitoare. Operele lui Paul Gherasim nu mi-au provocat acea tensiune fascinantă care ține ochiul lipit de lucrare. Lipsa senzaționalului m-a făcut pentru o vreme să nu văd nimic mai mult decât niște a(l)buri și griuri colorate în lucrările lui. Acesta e punctul de pornire al rândurilor care urmează, încercarea de a mă potrivi și a înțelege lucrările domnului Paul.


De unde survine așadar diferența atât de pregnantă dintre operele artiștilor pasionali, cu mesaj puternic, sculpturile fabuloase, arcurile ascuțite ale clădirilor gotice și arta simplă a unui François Millet sau Giorgio Morandi, compozițiile lui Arvo Pärt sau lucrările celor din Gruparea Prolog, spre exemplu? Este vorba, după cum susține Ernest Bernea de „un mod de orientare al spiritului”. Pentru unii oameni, deșertăciunea lumii e atât de evidentă și amară încât o părăsesc pe de-a întregul. Desigur forma specifică a acestei renunțări e haina monahală, totuși nu dinspre haină spre interior, ci invers, interioritatea dă consistență exteriorului. Paul Gherasim este unul dintre cei care se desțelenesc de toate pasiunile și de fuga permanentă, preferând tăcerea, ascultarea și privirea liniștită. Acesta emană o lumină proprie curăției și, chiar dacă trăia ca toți ceilalți, oricine are înaintea sa un sentiment de sfială și mirare, asemenea sentimentului pe care probabil l-a încercat prietenul roman a lui Diognet.


Nu vom regăsi niciunde în întreaga lucrare a domnului Paul vreun mesaj șocant transmis cu putere exhaustivă care să uimească prin originalitate absolută, așa cum sunt în închipuirea noastră, marii artiști. Nici nu-l vom găsi pe simezele celor mai importante muzee ale lumii, privit de milioane de oameni. Din simplul motiv că privitul în grabă și în neliniște face ca lucrările sale să dispară. Pentru unii, ele nu reprezintă nimic fiind cu totul șterse pentru ochiul superficial. Spre deosebire de artiștii pasionali, Paul Gherasim e un artist apatic, pentru el creația – a face ceva nou – presupune, paradoxal, restaurarea, reînnoirea prin contemplație a obiectului de studiu. Opera lui Paul Gherasim este un rod al revelației prin contemplare.


Într-un interviu domnul Paul spunea că l-au impresionat cuvintele pictorului Andreescu: „gândire în somnolență”, adăugând: „regăsesc o slăbiciune care e poate chiar ceea ce te cumințește; stai și aștepți, gândești dar în așteptare, într-un fel de somnolență.” Această somnolență pe care o aprecia îl caracterizează și pe Paul Gherasim precum operele și preferințele sale. Acest termen ar putea părea puțin depreciativ; somnoloența poate fi asemănată cu o stare de ignoranță, în orice caz, cu lipsa lucidității. Însă, nu e vorba de așa ceva, fiindcă într-o stare de ignoranță nu poți și nu îți dorești să creezi, această somnolență este în sine starea creației, în care mintea este inalterabilă de pasiuni, de emoții trecătoare. Pentru a da un exemplu elocvent, este asemenea stării bătrânului din sat care sfătuiește. În fapt, aphateia e un termen al filosofei antice, gânditorii greci considerând-o starea ideală pentru cugetare întrucât oferă clarviziune. Prin urmare, nu e vorba de luciditate cu privire la realitatea imediată, ci la un nivel structural, existențial.


Paul Gherasim, privind din această perspectivă, folosește în lucrările sale simplitatea, dar nu orice simplitate, ci una înțeleaptă, conectată la felul de a vedea lumea al țăranului: tradițional, chiar ancestral. Avem de-a face, atunci când privim opera lui Paul Gherasim, cu o viziune anistorică, transpusă, binențeles (și aici este măreția!) pe înțelesul nostru, al celor din noile generații.


Este nepotrivit să spunem că Paul Gherasim idealiza țăranul, nicidecum. Cred că avea doar o dorință nesfârșită de a fi în acord cu el însuși, dorință rar întâlnită, fiind în exterior așa cum era și în interior. S-ar putea obiecta că Paul Gherasim nu a trăit la sat decât în tinerețe, prin urmare legătura sa cu tradiția n-ar fi deplină, directă, ci una mediată teoretic, intelectuală. Într-adevăr, domnul Paul nu este țăran prin domiciliu sau prin activitățile sale, el rămâne însă „om al pământului” prin ascultarea sa față de Înțelepciune. Țăranul nu speculează cu mintea, nu știe fiindcă a descoperit, el crede și știe fiindcă i s-a descoperit. Sunt două feluri de cunoaștere care duc în tărâmuri diferite. Prin declinare și analiză, interogare și concluzionare sau, asemenea domnului Paul, precum necărturarii, părăsind cuvintele, liniștindu-se și străduindu-se să audă Cuvântul.

Commentaires


bottom of page