top of page
Oliv Mircea

Titlu:  Logos, izvorul

Autor: Oliv Mircea

Sursa: catalogul expoziției „Pro Logos”, Palatele Brâncovenești Mogoșoaia, 2005

drumul acesta e mai lung ca viața-mi...

... e drumul de la literă la duh...

Daniel Turcea - Epifania

Paul Gherasim se numără între cei care ştiu că un adevăr care s-ar revela brutal în toată alteritatea lui ar fi un adevăr care ar omorî, ar copleşi, l-ar zdrobi pe om. Pentru a sluji cu adevărat pe om, e necesar ca şi Adevărul să accepte drumul greu al căutării dureroase: să se coboare pînă la om, să se smerească astfel ca să îl poată ridica pe om pînă la el. Dacă spiritul profund începe astăzi să revalorifice marile sensuri ale memoriei, ale luminii, ale frumuseţii şi să înteleagă astfel interiorităţile vieţii - spiritul superficial exaltă aspectele exterioare ale vietii şi sucombă necesar tentaţiilor abisale ale unor negre angoase, fără viitor, fără împlinire dincolo. S-a spus că epoca noastră a pierdut "instinctul memoriei", „dimensiunea eschatologică şi sotiriologică a fiinţer, expresii juste dar şi ambigui pînă la confuzie. Memoria este, paradoxal, în ochiul pictorului Paul Gherasim, reinvestire multiformă a prezentului. În gîndirea lui, timpul este memorie (prezentul trecutului), este atenţie (prezentul prezentului), este aşteptare (prezentul viitorului). Un patos discret îi îngăduie să trăiască, clipă după clipă, nu într-un prezent discontinuu, ci într-o curgere continuă, ce poate fi, principial, văzută fie ca o acumulare mereu sporită a trecutului, fie ca un mers spre viitor, ca o înaintare. Planul lui "este aşa cum este" este, de fapt, pentru Paul Gherasim, planul adevărului şi esenţa memoriei. Din această perspectivă, timpul îi apare ca o distantie anitmi (ca extindere a sufletului). Sufletul este un proces creator, o activitate creatoare şi, de fapt, din perspectiva meseriei lui de pictor, problema lui pare a sta în problema rădăcinii comune a spaţiului şi a timpului. Sentimentul tragic al timpului îl face martor şi observator al faptului că neantul nu are trup dar are spirit, al faptului că eul statistic, persoana, devin bunuri, făcînd posibilă instalarea barbariei şi, în felul acesta, drumul de la eul crepuscular şi captiv, ca expresie a unei subiectivităţi anarhice şi pînă la eul oblativ, devine lung, foarte lung. in acest context, pictorul nostru înţelege că nihilismul este un ascetism fără har, înţelege că nihilismul respinge morala în numele unor ţeluri morale; înţelege că, acolo unde nu este Dumnezeu, nu e nici omul, că cel ce a murit nu este Dumnezeu, ci omul, că prin urmare trăim într-un timp fără oameni. El ştie, amintirea îi aduce în faţă aievea - nu a uitat - că evenimentele se desfăşoară în realitatea spiritului, înainte de a se manifesta în realitatea exterioară a istoriei. Ştim acum, împreună cu el, că îndepărtarea de la centrul său spiritual l-a făcut pe om din ce în ce mai superficial. Pierzînd centrul spiritual al existenţei, el a pierdut în acelaşi timp propriul său centru spiritual. Omul-ca-toți-oamenii nu mai ştie unde este centrul vieţii sale. Sub picioarele sale nu mai simte profunzimi. Cerul gurii sale gustă doar răutatea. Pierzîndu-şi gustul învierii, el se dedă unei existenţe arhiplate. Trăieşte numai pe două dimensiuni, ca şi cum ar trăi într-un loc fără cer.

Paul Gherasim, antipatic, dar bun, curajos în talentul cu care a fost înzestrat, plin de idei fixe, puritane, ştie, în fapt, cîteva lucruri simple: demnitatea persoanei este legată esenţial de problema nemuririi; oamenii care vor să fie prezenţi la propriul lor prezent se află în obedienţa unui maestru atunci cînd în dorinţa de a transfigura cultura în realitate ontologică evită să provoace criza culturii; ca adevărată revoluţie a spiritului, de obicei, neagă spiritul de revoluţie şi că - şi aici se află Tainicul ascuns - cuvîntul are valoare în funcţie de cantitatea de tăcere pe care o conţine, o evocă, o poate provoca.

Ştiind acestea, i-a fost lesne să înţeleagă atunci cînd Radu Petrescu i se adresa, într-un cuvînt al exemplarului Didacticei Nova pe care i-o dăruise în 1966 în manuscris, mai mult decît unui pictor, eliptic: Arta este, prin definiţie, religioasă. Aceasta nu face decît să întregească gîndul propriu despre esenţa teandrică, creştină a culturii, despre muzică, pictură şi poezie ca traducere simbolică a sufletului unei culturi. Viaţa se întregeşte din ce e dificil, anevoios. Suferința e sacrament - din nou crede pictorul. Dificultatea cea mai mare e singurătatea. E bine să fii singur, e bine să fii singurătate, e bine să circuli prin tine ore întregi şi să nu găseşti pe nimeni sîntem singurătate în esenţa noastră - Singur, faţă în faţă cu Cel Singur - Cuvîntul, însă, cu a sa funcţie de comuniere trebuie şi el trăit. Epocile de exaltare a vieţii exterioare aduc în inima lor sentimentul tragic al timpului care exacerbează structura dinamică a psihicului. Cultura, o ştie preabine Paul Gherasim, este simbolică prin natura ei, ea creează în viaţa prezentă valori spirituale care sînt semnul unei vieţi ce va veni, al unei vieţi eterne, fără de care viaţa actuală este numai pregătirea şi prefigurarea. Cu adevărat, societăţile sacrale, hieratice, tradiţionale, simbolice, exprimă un sens teandric al vieţii, sînt generatoare de teocraţie şi cultură.

Darul creator al transfigurării: acesta este singurul sens în care trebuie să vorbim despre pictură. Pictorul participă în mod secund la creație, e un creator creat. Datoria lui este să ilumineze interior, pneumatic, să o schimbe la faţă în lumina darurilor Creatorului, să realizeze Frumusețea, care este strălucirea Adevărului, cum ar spune sfîntul Toma din Aquino: Frumosul este splendoarea Adevărului. Adevărul omenesc în om e ceea ce, în el, e după asemănarea lui Dumnezeu, ceea ce, în om, este dumnezeiescul. În aceasta constă - şi Paul Gherasim o ştie prea bine - caracterul paradoxal al raporturilor dintre divin şi uman. Pentru a fi om deplin trebuie să îi semeni Logosului. Pentru a avea chip omenesc trebuie să ai chipul Logosului. Omul ca atare este prea puţin uman, el devine . . . Nu omul este cel care este uman, ci Logosul, ci Dumnezeu. Omul ceresc este însuşi Logosul. Persoana omului este produsul unei lupte. Personalitatea se elaborează în cursul unui lung proces, ea se formează în urma unei alegeri, a unei eliminări a ceea ce în eul pictorului nu este eu. PRO LOGOS este o pedagogie a picturii. O pedagogie care se sustrage furiei profanatoare cum iaraşi ne spune Radu Petrescu în manuscrisul Didacticii oferite lui Paul Gherasim - este pedagogia celei de-a doua naşteri atemporale în eternitate. O pedagogie a aşteptării, o cultivare a atenţiei celei bune. Întîiul pas al expunerii lui Paul Gherasim a Bolţilor de Lumină din 1972 indică efigia - Octogon - nu atît ca formă simbolică a baptisteriului creştinilor primelor secole aflat undeva în preajma şi cît mai aproape de altar, cît mai degrabă spre luare aminte a faptului că luciul de apă, lumina, pot deveni "fiinţe intermediare", îngeri, mesageri care te situează în Duh, te "aşează în cruce", te aduc la condiţia ta de "animal imnologic", producînd, în fapt, o pedagogie a revelaţiei.

Printre marile regiuni ale umanităţii - de care se simte atras prin legămint Paul Gherasim - Bizanţul rămîne zona cea puternică şi originară de elaborare a dogmei, de aşezare, aşadar, a fundamentelor universale ale fiinţei. Acesta e misterul Bizanţului, sensul cel mai adînc al rostului său. În acest punct întîlnirea lui Paul Gherasim cu Ioan Alexandru şi Daniel Turcea şi, prin ei, cu Poezia, a fost ziditoare, admirabilă. Poeţii înţeleseseră împreună cu Pictorul acolo e Dogma Transfigurării şi a Luminii: din ea se va naşte, poate, lumea contemplării şi a Apocalipsei. PRO LOGOSUL. Misterul LOGOS-ului nu poate fi gîndit, reprezentat sau demonstrat, căci aceasta ar însemna să-1 obiectivăm, ceea ce e absurd, căci el poate fi numai recunoscut printr-un fel de intuiţie concretă. Logosul este inexhaustibil. De aceea este şi misterios. „Lambda" este - dacă îi priveşti, în zare, forma, observi - tetrapodul din care se ridică spre cer, Cuvîntul, LOGOSUL. De fiecare dată cînd spiritul uman întîlneşte infinitul, vede aerul, se descoperă pe sine în prezența misterului. Culorile şi formele lui, ale misterului, sînt aidoma celor înfăţişate aici, fie octogon, fie literă, fie cuvînt fix, epifanie a naturii. Ritmul sfinţirii privirii este, şi el, cel dat de această creştere anagogică. A accede la mister, prin imaginea pictorică, nu înseamnă a nu mai fi în mister, ci dimpotrivă, a fi în el, a intra în inima lui. Totul pleacă de la tăcere şi ajunge la tăcere. Pictorul, ca tehnician al ordinii sensibilităţii noastre, asigură rigoarea geometrică a plasticităţii ca pe cea mai intimă şi mai profundă dintre rigorile, armoniile şi continuum-urile lumii, refăcînd spaţiul ca pe o ordine a simultaneităţii.

Imaginea, pe care o „face" Paul Gherasim, devine, în „viziunea" privitorului, un locus teologicus, un loc al tainicelor corespondenţe, o metaforă. Metafora, o ştim şi o ştie şi Paul Gherasim, nu izbuteşte să cuprindă realitatea pe care o vrea exprimată: o adulmecă, o pipăie, numai, liric. Lirismul subiectiv se ridică între pictor şi formele şi culorile şi cuvintele din faţa lui, îngăduindu-i să întrupeze un gînd. Metafora lirică îl fixează, în gînd, pe el ca pictor. Cel care accede veridic la materialitatea spre care intenţionează pictorul, devine şi se exprimă paradoxal: dincolo de estetism, în libertatea crucii, dăruit misterului de mai presus de mine căruia îi fac loc în mine.

Paul Gherasim împlineşte în ritmurile acestor  picturi un discurs spornic tăcut, presupus tacit, implicit oricărui gest de comunicare scrisă: valoarea spirituală a literei, este, o ştim, forma întrupată a spiritului. Pictura lui Paul Gherasim te ajută să vezi aerul, să vezi lumina, în esenţă, să vezi viaţa. Viaţa este o liturghie tocmai pentru că liturghia este viaţa esenţială, adică este ritm spiritual ordonat, de slujire şi slăvire a lui Dumnezeu, a ochiului de lumină al Bisericii şi al lumii. Doar în lumina liturgică, Logosul lui Dumnezeu trăieşte toată economia sa, într-un spaţiu simbolic şi real, foarte dens, tipic, canonic şi nu anomic, exmplar, şi, în acest sens, devenind miezul şi izvorul efectiv al vieţii. Fulgerările ritmurilor vieţii, ale frumuseţii dumnezeieşti, sînt cu adevărat de negrăit şi de nepovestit PRO-LOGOS. Nu este doar un artificiu etimologic, ci este, dimpotrivă, după cum se vede, un principiu creator de artă, în formele create, un raport de valori ideale, un joc de abstracţiuni, de cantităţi simbolice absolute - o logoritmie , o operă de pietate, deci simplitate mobilă şi măreţie calmă.

O nesfirşită augurală pace emană din această comuniune a literelor şi a spaţiului întru lumină. Îmi pare nicăieri nu este mai plină de sensul mistic şi panteic al naturii - ca în corpul cărnos şi aerat al literei în care se străvăd, în peisaj, orizonturi ale lumii acesteia - unde triumful cerurilor statice şi desfăcute ca o dreaptă judecată, domină aceste constante analogii, aceste mirate evenimente ale alfabetului. Nu în van am putea evoca aici doctrina formelor. Pururi într-un cer esenţial, formele îşi asumă doar urma aici pe pămînt. Raţiunea este suficientă.

Terţiul tainic inclus. Pictorul tinde evoce în lucrarea lui, oricare ar fi aceasta, freamătul şi unduirea seninei refraciii a Cuvîntului. El impune lucrării lui un caracter, pur, necontingențial. Totul se exprimă limpede, clar, plan, în dimenseiunea picturii. Între tine şi suprafața vie a picturii, vezi aerul. El e Prezenţa. Făptura literei e purtătoare de linişte şi pace. Atunci cind imaginea e un grup uman în durere (Martirii) pe chipul lor fulgeră senin şi lucid divinitatea. Importă aici, de fapt, nu expresia, ci gestul, nu figura, ci atributul. Făpturile acestea care şi-au schimbat statutul ontologic prin jertfă, prin sacrificiu, ne arată că îl au înaintea lor pe Iisus; făpturile şi chipurile lor ne vindecă de răul şi urîtul din lumea în care trăim.

Întimplările pe care pictorul vrea să le celebreze vin pe urmele acelor prime synaxare de filosofie mistică, care mai întîi îşi revendicau origini orpheice şi pythagoreice, grupuri de comuniere care profesau cele mai înalte idealuri morale, şi a căror asceză, a căror pasiune a gătit atît de armonios cărările Domnului, ale Logos-ului Înntrupat şi apoi Înviat. Aceste grupuri de comuniere îşi ferecau învăţătura în formele hermetice şi în simboluri. Numai iniţiatul şi mai puțin profanul posedă rostul unor cuvinte de ritual sau, mai tîrziu, al icoanelor pictate din care se revendică, poate, întreaga imagologie de acum a lui Paul Gherasim - doar el, iniţiatul, poate descifra, în acele discrete-străvezii şi ,şterse" forme, timbrul unei lumi care e ascunsă ori pasul solemn al frumuseţii sugerate. O pictură de scheme sufleteşti, de sugestii pure, de ritmuri ale minții, regizată parcă de străvechi canoane ce repetă indefinit un registru de convenţii. Asumînd convenţional orice desen care figurează admirabil forme de o puritate ideală, folosindu-se, e drept, de un sistem de convenţii a cărui menire este să sugereze - pictura din acest ordin iconic a lui Paul Gherasim solicită inteligenţa afectivă. Ea cere privitorului să se ridice de la o schemă simplă la viziune. Viziunea, însă, e, cum spuneam, a privitorului.

Varietatea ascetică a imaginilor anagogice inspirate de conceptia asupra LOGOS-ului mistic care descarcă, dacă vreți, un potenţial subtil al materialităţii împreună cu o luminozitate concentrată care vindecă, adună păcatele şi radiază limpede asemeni unui Caduceu.

Litera, o spunem iarăşi, este lipsită de gest, e Tetrapodul pe care vieţuieşte Îngerul, figurii sale îi lipseşte impresia mișcării, e hieratică, fiind, poate, o hierografie, o hierofanie...

Doar aerul din preajmă îl vezi fremătînd. Purpura şi aurul întemeiază, de fapt, pictura ca artă de linii şi ficţiuni simbolice colorate. Liniile lung melodioase, în zările orizonturilor vii, compun expresia lor de hieratică nuditate care te face înţelegi fiecare dintre ele ar putea fi, în libertatea lor, o axă a lumii - aşa cum, în alt eon, credea Novalis.

Caracteristica maturității lui Paul Gherasim stă în modul aristocratic în care a ştiut să treacă de la pasiune la compasiune (de a suferi odată cu...). Senescenţa lui e altceva-ul pe care ni-1 oferă, iată, în acest Kairos: e intrarea senină într-o nouă lume de valori în care ardoarea face loc Transparenţei, în care efervescena vieţii face loc tandreţii sufletului şi în care, mai ales, pasiunea face loc detașării...Din nou spun: Simplitate nobilă şi măreţie calmă.

Puţini pictori aduc, asemeni lui Paul Gherasim, ceva esenţial; la majoritatea se manifestă locvace o elocventă de rang secund.

 Viața e o continuă reînnoire...Izvorul se află în adâncuri.

bottom of page