Paul Gherasim e un talent o mare acuitate, dar un artist care evită mod sistematic toate parti pris-urile comode şi un anume confort al condiţiei artistice. Își face viața grea, în sensul că niciodată nu se mulţumeşte cu ceea ce se aşteaptă de la el. E unul dintre cei care a participat neabătut la însănătoşirea vieții noastre artistice; gândiţi-vă la contribuţia pe care a adus-o la organizarea unor expoziţii de răscruce, Ţuculescu, de pildă, manifestarea de la Dalles, la expoziţia Ştefan Luchian înnoitorul, realizată împreună cu Theodor Enescu, retrospectiva Andreescu, ediţiile pe care le-am organizat împreună la Timişoara, sub numele Studiul, care puneau în lumină nouă spontaneitatea căutării în atelierul artistului, dincolo de rendez-vous convenţionale. Toate aceste contribuţii care i-au adus, nu o dată, tensiuni şi angajări spinoase, atestă o extraordinară generozitate, o energie pusă slujba obştii şi a unui nivel de viaţă artistică pe care îl vrea plin de fervoare, plin de dăruire.

​

Pentru sine, Paul Sherasim practică un fel de neglijenţă, ba chiar, paradoxal, nu se pretinde artist, mergînd pînă la a se compara cu Savonarola, el, care este un om de extraordinară fineţe a gustului.

​

În expoziţia de la Mogoşoaia, se putea constata o sinteză rară între aceste calităţi ale ochiului, ale gustului, ale unei culturi plastice complexe. L-am văzut în Italia, eram împreună, cum ştia vadă şi să admire opere importante, picturi ale lui Morandi, ca să nu mai vorbim despre Giotto şi despre maeştrii trecutului; dar alături de aceste referiri culturale, care sunt ale unei gândiri artistice hrănite la sursele majore ale artei, îl definesc, în acelaşi timp, o dorinţă de austeritate, un curaj, o îndrăzneală a reducţiei mijoacelor, care sub o aparenţă de minimalism, de fapt, ne propune o încărcătură spirituală remarcabilă.

​

Martirii sunt una din zonele în care explorează actualmente Paul Gherasim tocmai pentru a aboli dihotomide comode între abstract şi între figurativ, el s-a remarcat printr-un întreg ciclu pornind de la schema octogonului, aşa zisele Bolţi de lumină compunînd un adevărat manifest ale unei picturi arhitecturate geometric, asta, la un bucovinean cum este Paul Gherasim, răspundea unei filiații adînci pentru că era vorba de o aşezare în prelungirea marilor căutări ale constructivităţii  picturii din frescele moldoveneşti. Dar de la rigoarea acestui geometrism, întîmpinat, e drept, cu ostilitate în anii. '60, de la exigenţa expoziţiei pe care am făcut-o cu ocazia Congresului Mondial deEstetică, n-a dat înapoi nici cînd şi-a pus în gînd să înfăţişeze pateticul condiţiei țărănești, în cheie creştină, sacrificiul suprem, sub semnul credinţei.

​

Este, peste opoziţii factice, în atare propuneri, o chemare la totalitate. O gravă totalitate spirituală peste zăgăzuiri tehnice, o totalitate a cugetului, salutară la acest ceas al istoriei noastre.

​

Spre sfirşitul anilor '80, printre injoncţiunile de care avură parte artiştii, la manifestări de grafică, una, acerb operativă, îşi tranşa scurt interdicţia, ca un ukaz: "Tot ce are text nu poate fi expus". Spaima de cuvînt, zguduind pînă în temelii eşafodajul totalitar, explica accesele de lugubră vigilenţă, pornirile intratabil bănuielnice, zelul bolnav care nu se dădea înapoi nici în faţa vitalităţii trimfătoare din comediile lui Caragiale.

​

Delirului de suspiciune, culpabil întreţinut, fără de scrupul, îi ieşea totuşi în cale, imprevizibil, cîte o inscripţie proclamînd curajos apartenenţa la tăriile duhului, la ceea ce merită să ne fie, din înalt, în chip primordial, călăuză. Oricât ar fi părut expus unei condiţii singulare, poetul Ioan Alexandru nu pregeta, în acei ani, să invoce Logos-ul, legănat în scrisul şi în zicerile lui, ca într-o spumegare inițiatică.

​

Înţelesul acesta grav stăruie şi în afirmările cărora li s-a devotat pictorul Paul Gherasim, atunci cînd a simţit nevoia unui tipar activ de solidaritate, între el şi alți pictori, afini prin cuget şi atitudine. Numele grupului Prolog, ce figurează şi în exerga actualei expoziţii personale, deschisă la Muzeul Palatelor Brâncoveneşti - Mogoşoaia, nu are o îndreptăţire de tehnicism estetic, nu se revendică de la analogii din istoria spectacolului - cutare parte precedînd intrarea Corului, la antici, ori articulînd uvertura şi primul act, în partiturile tragediei lirice, cum o elaborase clasicismul. Dacă adoptă scriitura greacă, Prologos, şi o întipăreşte în suprafaţa efigiei pictate, ca urmă a unei strădanii impavide, calm încrezătoare, e pentru că astfel, devenite un soi de labarum al dreptei vestiri, tablourile să desfacă, mereu emergentă din axul lor constructiv, o trimitere irezistibilă către Logos. Nu la un preambul expozitiv conlucrează, deci, literele inscripţiei picturale, ci la o reiterată simbolizare, a naşterii din vecie. Un dor de absolut înfioară inefabil liniştea fosforescentă a suprafeţelor, pictorul se face ecou, tainic, cutremurului din enunţul grandios al lui Ioan, Evanghelistul: La început era Cuvîntul şi Cuvîntul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvîntul...

​

Orice întîrziere descriptivă ar fi neavenită, sub incidenţa unor asemenea supreme postulate. Parcă spre a le pipăi întinderea, ce desfide măsurile pusilanime, penelul pictorului se exersează uneori rotunjind variabil scriitura, amplificînd necanonic semnele de o micron, trecute în omega. Subjacent, acţionează ca o incitaţie semnul de infinit, nodul lui aruncat între extremele totalizante, între alpha şi omega. Literele prinzînd în acolada lor universalitatea timpului - marcînd începutul şi sfârşitul a toate - stau firesc în simbolica acestei picturi; unde se regăsesc deseori, structurante, crucea şi monograma christică, precum altădată în faimosul stindard al lui Constantin Împăratul.

Cît despre lambda, iniţiala de la Logos, impostaţia literei în tablou o transformă într-o veritabilă cumpănă, bine proptită vertical, care ar putea rostui, în chip fundator, versanții timpului. Ultimele pînze, concluzia ansamblului care s-a decantat pe zidurile albe de la Mogoşoaia, poartă această secretă energie hieroglifică pină la culmi de radicală stricteţe. Îi solicită privitorului un matur exerciţiu spiritual, îl cheamă spre o intuiție care e densă şi pură totdeodată.

​

Ernst Jünger îşi imagina, într-un rînd, despre texte de adînc augur, că nu-şi dezvăluie decît aidoma unor transparenţe, lizibile doar în prezenţa flăcărilor. M-am gîndit la această fascinantă supoziţie, lîngă pînzele unde Paul Gherasim părea să fi încorporat un foc subtil, devenit răcoare cosmică: bogat fără scorii şi fără emfază materială, vibrant, însă desăvîrşit ca o entelechie.

​

Mi le arăta cu o bucurie neascunsă, proprie aristului lucid, de aleasă cultură. Dar le proiecta, aş spune, pe un ecran impersonal de împliniri, în care speţa picturii se lăsa, ea, sărbătorită, mai mult decât individul ce fusese în stare le izbîndească. În Paul Gherasim pictura nu-şi voieşte satisfacţia unor orgolii de autor. Purpura pe care mi-o exalta, în cutare tablou, nu e acolo pentru vreo slavă mundană, ci pentru a celebra ritualurile unei devoţiuni obstinate, capabilă de asprimi mortificatoare.

​

Dacă îi repugnă planturoasa opulență şi întîrzierea într-o ipostază artistică ameninţată de confortul simplei manualităţi, facil încîntată de sine, Paul Gherasim nu inţelege să le opună practica unui cerebralism provocator, de tip Marcel Duchamp, neantul cultivat cu delicii perverse. E1 îşi poate speria confraţii, prefăcindu-se dornic de renunţări nemiloase, ca un Savonarola pus pe autodafeuri care să pedepsească epicureismul şi superfetaţia estetică. Rareori, însă, am întilnit artişti care să sufere ca el pentru o venială greşeală de gust ori pentru o gafă, în alcătuirea simezei. Cu acest apetit nestins, de propuneri expoziţionale exemplar înfăptuite, acţiunea lui, vreme de câteva decenii, s-a inserat benefic în efortul de a însănătoşi viața artistică. Osîrdia lui se recunoaşte elocvent în pledoaria pentru calitate pe care o semnificau expoziţii de răscruce Țuculescu, la Dalles, sub oblăduirea ministrului Pompiliu Macovei, moment de fecundă ruptură în continuitatea plasticii noastre, sau Luchian înnoitorul, dusă la capăt împreună cu specialistul riguros care a fost Theodor Enescu. La fel, fervoarea îndărătnică pe care Gherasim a arătat-o constant faţă de Ion Andreescu, găsindu-i înaintaşi pînă departe, în Nicolae Polcovnicu şi iconarii de demult, intră în achiziţiile salubre ale gustului public. Un regim al adevărului sufletesc, peste convenţii parazitare, se desprindea şi în expozițiile Studiu, pe care le-am organizat împreună, la Timişoara, gazdă entuziastă fiindu-ne Coriolan Babeţi. Amestecul caracteristic lui Gherasim, de mansuetudine şi originală determinare, avea să rodească şi în alte muzeele de artă comparată, de el "închipuite" - cum ar fi spus Dinicu Golescu la Râmnicu-Vâlcea ori Suceava. Iată de ce expoziţia din Palatul Brâncoveanului trebuie citită ca un manifest al purității, dar şi ca ocazia unui legitim rapel, care să ne fortifice memoria.

​

Sub aparenţa unui minimalism fără concesii, al unei reducţii parcimonioase, înaintarea lui Paul Gherasim promovează un soi de acuitate eficace. Aş îndrăzni să folosesc şi în cazul lui, ca şi în acela al lui Marcel Duchamp, o formulă pătrunzătoare, ceea ce s-a numit une stratégie du peu. Puţinătatea voluntară presupune însă, la el, nucleul unei interiorităţi spirituale, ca o ascunsă făgăduinţă de ordin radioactiv. Lambda, iniţiala declanşînd lectura numelui care e Logos, avea în Hellada şi un echivalent numeric. Atunci cînd afla sus accentul, litera răspundea valorii 30; dar coborît, accentul urca valoarea la 30.000. Oare, la prietenul nostru, sub cerul creştin care pogoară asupra exigenţei sale neabătute, calitativul se poate lăsa elitar restrîns, înspre un coeficient retractil? Cunoscîndu-l de ani lungi, încrucişîndu-ne nu o dată paşii, în tensiuni cordiale, n-am reţinut nicicînd în figura lui Paul vreo oboseală care să-1 refuze ofrandei, de timp şi de elan. Îl văd mereu gata să actualizeze amplu calitatea, să vizeze cifrul ei invidiat nu sub specie egoist restrictivă, ci dimpotrivă, generos dăruit, întors fără alterare înspre vast şi ubicuu.

 

Urmărisem, mai deunăzi, în creaţiile picturale definitorii pentru Paul Gherasim, în purpura lor calm aşternută, în fulguirile de albastru diafan, o noimă impalpabilă şi totuşi blînd coercitivă: îmi apăreau ca o figură senin ieşită întâmpinarea absolutului. Egale, fără agitaţia vreunui neastîmpar exterior, însă fervide în adînc, elementele cromatice, subtil logodindu-se, ar fi compus un eşichier de nimic tulburat, bun pentru a susţine atingeri îngereşti, paşi care, precis pe cît de inefabil, să articuleze întinderea.

​

Nu scriu astfel spre a mă deda extatic metaforelor, obnubilînd vaporos expresive care-şi au propria lor netezime. Chestiunea i se ivise lui Nietzsche, în Uman, prea uman, purtătoare a unei incitante contradicţii - „lucrul perfect", care nu trebuie să reamintească devenirea, izbînda deplină care îl scoate dincolo de făcut, de failibil zămislirii. „Perfecţiunea non-devenită” - avea să problematizeze Adorno atare aspiraţie, zbuciumîndu-1 paradoxal pe artist, între ce se vădeşte făcut, prin cazna unei procesualităţi neascunse, şi ce este, triumfător, cu autonomie suverană.

​

A-l raporta pe Gherasim unor asemenea tentaţii nu înseamnă a-l înstrăina de sine. Absolutul perfecţiunii, pentru el, nu-i o instanţă terifiantă prin unicitate, sublimă pînă la îngheţ. Nu o gură de umbră, pe care ai ţintit-o norocos ori pe care o ratezi definitiv, precum un sfinx vorace, avid să te răpună - dimpotrivă, un loc al prieteniei cu timpul, din care nu-i exclusă o dimensiune ductilă, capabilă să împletească efort sever şi molcomă aşteptare. Neputinţele despre care vorbeşte fără de sfiiciune, cînd îşi consideră demersul, sunt menite parcă să proclame o complicitate principială: ca nişte praguri obligînd la încordări progresive, ele îl repliază cu folos pe artist, umilinţele îi îmboldesc vrednicia. Nimic din vreo ţanţoşă revendicare, întărîtată în a reuşi numaidecât, nici urmă de alternativă categorică, ajunsă, voios, până la sentinţa antonpannescă: "Dacă nemai puterinţă, ce mai chichirezi gîlceavă!"

​

Cu vocea lui şoptită, aproape stinsă, nu fără o abaţială reculegere, Paul Gherasim se ruşinează de gîlceava exhibiţiilor spectaculoase. Îi repugnă vivacitatea volubilă, oţărîndu-se în jalnice zădărnicii, se păstrează dispreţuitor faţă de orice brio versatil. Discuţia despre puterile artistului trece, în cazul lui, printr-un elogiu al liniştii, scutită de nerăbdare. Un mai tînăr confrate, pictorul Mihai Sârbulescu, atent să-i întipărească fidel gânduri şi opţiuni caracteristice, a sezisat judicios, în nişte pagini de Jurnal, această rară aptitudine, proprie lui Paul: capacitatea uimitoare de a întîrzia începutul unei lucrări, dîndu-i rodnic târcoale, găsind insidios pretexte pentru a nu opera îndată, pentru a nu fi rob supus unei brute precipitări. În fond, el îşi menajează, pornind la drum, nişte rezerve de contemplare trainică, de vis lent, eficace.

​

Secolul al XVII-lea, baroc, înregistrase aventura unui artist proteic, Luca Giordano, gata să îmbrace ipostaze deconcertant variabile, cînd înspre Ribera, cînd înspre Rubens ori chiar Rembrandt. Totul, sub presiunea unei reputații de virtuozism exterior, de viteză biciuitoare, identificată cu o poreclă, Fa Presto. La antipod, ceea ce voieşte prietenul nostru cristalizează într-o postură inatacabilă distanţa față de orice accelerație demonstrativă.

​

Şi urcînd, cu el, pe firul acestui metafizic gust pentru începuturi, sustras măsurilor convenţionale de timp - ce înţeles mai poate avea încheierea sau neîncheierea, la o temperatură creatoare ce desfide prevenţiuni şi dogmatisme? Îmi vine în minte, deloc întîmplător, o biruință artistică de amplă semnificaţie, marcînd răscrucea care a hotărît, pentru două secole, independența unei ţări de neaşteptat potențal explorator, globalizant în sens organic. Edificiul comemorind accastă glorioasă pornire, pentru un destin care avea să înfăşoare mapamondu1, construcția botezată chiar Batalha, îşi urcă stupefiant îndrăznelile - o boltă cu laturi de 20 de metri, fără sprijin intermediar, ca un rămășag incredibil, o rețea de arcaturi lanceolate, flamboiantă de torsade şi invenţii ale imaginarului oceanic, cum îl revărsa epoca manuelină la picioarele Lusitaniei. Şi, culminaţia arhitecturii, la capătul întregului ansamblu - o figură octogonală, din familia geometriilor cărora li se dedicase, de asemeni, pictorul nostru - înscrie în palmaresul cel mai înalt al izbinzilor numele însuşi al neîncheierii. E portalul conducînd în rotonda octogonală, înmănunchind, imprevizibil, celebrele Capelas imperfeitas, unde plenitudinea minuţioasă se dublează cu desenul unei absențe, unde piatra cîntă generos şi enigmatic.

​

O pictură care se rîvneşte mereu liberă în cea mai reculeasă disciplină, asemenea unui perpetuu şi sfînt început, ne îndeamnă la visări exigente. Din arta lui Paul Gherasim, peste fragilităţi, se desprinde o pedagogie curajoasă, a perfecţiunii ce refuză închiderea.

Le văzusem, priveliştile unei înserări care scălda văzduhul într-o ceaţă impalpabilă, ca de fiord norveg. Le văzusem, frînturile unui film de acum un an, dintr-o tabără de pictură căţărată anevoios, în solitudini care îmbiau la făgăduinţe fără concesii. Lacul surpriza lui răsărită imperativ, ca o izbitură în peisaj, pe axul ce fusese sadoveniana Vale a Frumoasei, părea să ceară inocent iertare, pentru acea paradă aprigă de voluntarism, căruia îi cedaseră oamenii, şi cerbicia lor trufaşă. Ora asculta, şi ea, de un asemenea tainic îndemn, massa acvatică, ai fi spus, atingea un fel de insolit al transparenţei, ca de gheţar ce se topeşte...

​

În picioare, desenînd concentrat în caietul lui, Paul Gherasim aduna fragila ofrandă a unor atare clipe - "frumuseţea, precum aerul, se respiră" - adagiul de el rostit, exprimîndu-l radical, l-aşi fi cules, încă o dată, pe buzele pictorului, făcînd ecou zâmbetului imperceptibil care-i înflorea, din cînd în cînd, exerciţiul. Mai apoi, în contre-jour, cu ultima lumină a zilei, şevaletul lăsa ghicită, atunci născîndu-se, o armonie de albastru blînd, unde suave iviri se izvodeau, ca nişte albe mandorle.

​

Bineînțeles, camera astfel operînd trebuia să-şi imprime un soi de insidioasă discreţie, nefiindu-i îngăduit să dea năvală, ca să apuce frust gesturi de ritual grav, legitimate prin determinări indiscutabile. Nici vorbă, bunăoară, - Paul refuzase ferm să se producă în faţa camerei, în ipostaza în care, atent, cu liturgică devoţiune, avea de împlinit îndatorirea de a suna toaca, la slujbele bisericeşti de el onorate.

​

Misiune de iubitoare inteligenţă, fixîndu-şi aproape şi totodată sus reperele, ceea ce a întreprins prietenul nostru, de-a lungul unor varii iniţiative, nu exclude iluzia şi eşecul. Dar nu cunosc alt Don Quijote, apt să acumuleze mai spornic himere, proiecte poate uneori ineficiente în imediat, însă dovedindu-se în timp biruinţe.

​

Mai degrabă homeopatică, în ce priveşte administrarea dozelor de rigoare calitativă, pe care le propune drept leac pentru maladiile urîtului contemporan, metoda lui Gherasim nu intră în mecanismele vreunui reglaj de consumpţie, a unei gestiuni coercitive. Intervenţiile lui au în vedere o simbolică complexitate, opusă atît planificarilor sterile cît şi dezmățului haotic. Un înger bun le salvase cîteodată, nimeriseră la capitolul maniilor inofensive, în vremea cînd domneau, oficial, mentalităţile sfruntat nivelatoare şi hăituiala anti-elitară. Îmi amintesc, din acei ani, de pildă, naiv prielnicul contrasens la care ne dedasem, cîțiva dintre noi, Paul Gherasim, de bună seamă, Silvia Radu, cînd, la o mare uzină bucureşteană, voisem a împlînta o expoziţie fără de rabat artistic, deschisă căutărilor de cromatism abstract şi geometrie manifestă cu tablouri de Vlad Florescu ori Ştefan Sevastre. Crezînd că am putea crea frumosului spaţii de firească expansiune, dincolo de fruntariile care-l conţin îndeobşte, şi explicifind temeiurile unei difuziuni generoase, ne trezirăm cu o reacţie cel puţin perplexă, din partea gazdelor, indiferenţa lor, inevitabil, aducea a mustrare. Imun, parcă, la neajunsuri iscate dintr-un malentendu major, pe Gherasim nu-l demontau nici convertirile de sens şi transpoziţiile cu care, năzdrăvan, se însărcina realitatea însăşi. Grigorescu Ion pomenea soarta unor lucrări fotograme mărite, montaje francamente agresive, la adresa festivismului ceauşist - pe care le-a trimis la Suceava, la o expoziţie de sub oblăduirea lui Paul Gherasim: şi reţinute acolo, la muzeu - gazdele aveau astfel în custodie artă "modernă", "angajată”!

​

Dar pe un artist de calitatea lui Gherasim n-ar fi drept a-1 raporta accidentelor, fie şi acelea, propice asumate, pe care confratele său Constantin Flondor, solidar în atitudinile şi acţiunile Prologului, le designează printr-o sintagmă miezoasă, "îmblînzirea evenimentului". Departe de a fi prizonieră vreunei idei de randament anume organizat, spre a valorifica orice şansă de sistematică prelucrare a impulsurilor cu care ne dăruie realul, practica artistului, la Paul Gherasim funcţionează altcum, - ea face loc, s-ar zice leneş visătoare, unor exigenţe de eficacitate subtilă, iremediabil opusă precipitărilor imature. Gîndindu-se la un talent secret, de o dulce, învăluitoare dimensie muzicală, Mircea Teodorescu, - pe care a izbutit a-l smulge uitării -, Paul îmi evoca, într-un rînd, o intuitie singulară, legată de acest tenace pictor al viorilor. Pe lîngă truda prezumțioasă, pe lîngă emfaza efortului, îi sînt date artistului şi alte moduri, nebănuite, de a veghia spre izbîndă. Există, pe scara acestor mijloace, chiar şi un hibrid de o speţă mai rară, paradoxul ce s-ar numi "aşteptare în somnolenţă"! Ca şi cum ar fi fluturat înspre noi o adiere stranie, dinspre un tărîm leonardesc, silabele acestea îi provocau lui Paul, cînd mi le cita, un fior de jubilaţie melancolică. Simţeam putinţa de a veghia fertil, cu atît mai înteţită, cu cît creştea pe dinăuntru, în contradicţia care-i garanta adîncimea.

De aceea am crezut mereu, peste diferențe de nuanță ce ne opuneau cordial, ca pictorul sărbătorit astăzi, cu fervoarea unei meritate admiraţii, închipuie, pentru noi toţi, un îndemn viu, inuzabil. N-am aşteptat de la el predici luxuriante, înţelepciunea şi-a cules-o, statornic, din contactul nemijlocit, pînă la umilinţă, cu lucrurile care se cade sa ne mire perpetuu, mugurele îndrăznelii dintîi, copilăria nestinsă. Autodepăşirea, principiul la care nu vor renunța nicicînd artiştii, el o trăieşte fără angoasă, în cheia unei simplităţi esenţiale. Să-l ascultăm, invocînd paşii iniţiali, în 1985, ai orientării ce avea să devină Prolog! Cuvintele răsună curat şi plin, într-o suspensie a timpului care să ne mîntuie de zădărniciile preciziei suficiente, şi de orice prejudiciu veleitar. "În anul acela - se aşterne povestirea - ne-am dus la Tescani primăvara, într-o grădină care părea începutul lumii . . ." Nu seamănă, auroral, cu un început de Evanghelie? 

​