top of page

Titlu:  Utopia lui Paul Gherasim

Autor: Petre Guran

Sursa: Dilema veche, nr. 685, 6-12 aprilie 2017

Rolul de hagiograf oficial este ingrat. Avem cazul lui Posidius, hagiograful lui Augustin, pe care l-au ocărât o grămadă dintre cititorii cu pretenții ai lui Augustin, că nu a înțeles nimic din maestrul său, mai precis că nu a înțeles anvergura lui intelectuală. Paul Gherasim face parte din categoria de gânditori care nu se lasă citiți cu ușurință, cu atât mai mult oricine poate citi din el ceea ce caută. Gradul de libertate al hermeneutului este foarte mare. Ceea ce înseamnă și că nici un hermeneut nu poate avansa argumente constrângătoare în apărarea lecturii sale. Și Posidius se poate apăra în acest fel. Într-una din evocările recente, Paul Gherasim era perceput ca fiind modernist. Poate în sensul unei suprasofisticări, al unei construcții intelectuale erudite și meticuloase, în care aparatul critic și citatul îmbrățișează subiectul, până la contopirea cu el, Paul Gherasim este modern. Acest modernism al lui Paul Gherasim este rodul inteligenței sale clarvăzătoare, care l-a condus să se exprime cu virtuozitate în limbajul epocii sale.

Paul Gherasim însă se declara conservator. Și aici începe dificultatea ideologică. Întâi se pune întrebarea ce ar fi vrut Paul Gherasim să conserve? În al doilea rând, cum să fii conservator cu instrumentele celei mai revoluționare dintre arte, pictura modernă, care a desăvârșit iconoclasmul, închizând privitorul recent în materialitatea pastei care se așază pe suportul de pânză? Acestea erau întrebările care îl măcinau pe Paul Gherasim. De altfel, din registrul amintirilor cu Paul Gherasim, povestindu-i vizita mea la noua Galerie Tretiakov, am surprins o tresărire de emoție când am evocat Pătratul negru pe fond alb al lui Kazimir Malevici. Paul Gherasim s-a format la școala modernismului.

Pentru a se putea raporta la o stare de lucruri sau chiar la o stare sufletească, Paul Gherasim și-a construit un univers țărănesc propriu, care avea ca punct de pornire interbelicul, adică propria sa copilărie la sat, care s-a încheiat însă la cincisprezece ani când a plecat la liceu, iar ca obiectiv o utopie benignă, foarte aproape în ingrediente de ceea ce Serghei Bulgakov numea „utopia ortodoxă”. Satul lui Paul Gherasim este pe jumătate mânăstire, iar țăranul lui Paul Gherasim este un monah mărturisitor, din etimologia cuvântului martir (de unde alegerea temei martirilor). Pentru a se conforma modelului său, Paul Gherasim a învățat să bată toaca, să țină isonul la strană. El exprima prin acestea nu o vocație clericală, ci un ethos. Acest univers țărănesc al lui Paul Gherasim face parte din ceea ce este filonul cel mai fecund al culturii române, de vreme ce cea mai spectaculoasă realizare culturală din post-comunism este Muzeul Țăranului Român, iar cea mai de succes dintre științele sociale românești, antropologia rurală. Paul Gherasim a fost el însuși un muzeu viu al țăranului. Astfel Paul Gherasim și-a definit ceea ce voia să conserve. Universul lui este însă în mod evident o reacție la un univers, cel al modernității, pe care îl respingea cu toată energia.

Pentru a răspunde la a doua întrebare, el a aplicat succesive strategii de înfometare vizuală. Prima a fost prin geometrism (tema octogonului sau a stelei în opt colțuri, tema Hrismon-ului, sau a literelor Lambda, Alfa și Omega) care deschide prin încărcătura simbolică către ceea ce este dincolo de semnul material. A doua a fost prin diminuarea intensității culorii în diferitele teme abordate până la limita percepției.

Următoarea treaptă în această asceză intelectuală a fost să exceleze în efemer, și aici mă refer la opera sa curatorială. Nu numai că avea o ireproșabilă percepție a spațiului și a relației dintre obiecte, dar prin așezare în spațiu dădea glas obiectelor și imaginilor. Expozițiile semnate de Paul Gherasim erau discursuri despre lumea pe care voia s-o conserve, de fapt să o proiecteze spre viitor. Nu găsim la Paul Gherasim nici pășunism, nici idilism, ci o confruntare tenace și polemică cu prezentul. În acest sens aș evoca o expoziție fotografică a lui Paul Gherasim organizată în centrul vechi al Bucureștiului, cu portrete de tineri monahi și de tineri – victime ale violențelor din zilele lui decembrie 1989 și de la mineriade. Și unii și alții, prin alegerea lor, protestau împotriva unui univers urât, totalitar și ideologic. Idealismul tinerilor, pe care îl exalta Paul Gherasim, era însă fundamental neangajat. Acești tineri, spunea el, nu voiau să reorganizeze sau să schimbe societatea, ci doar să semnaleze, să dezvăluie răul care îi bântuie pe oameni. Discreția cu care a procedat Paul Gherasim în acest domeniu este tocmai încercarea de a spune lucruri pe care prin meditație privitorul să și le asume și astfel să se schimbe lăuntric. El știa prea bine ce este angajamentul social și arta angajată social. Discursul lui era tocmai împotriva acestui tip de angajare și de aceea trebuia să opereze cu alte metode.

Ultima fază a ascezei sale a fost seria de albume fotografice pe marile teme ale meditației sale vizuale: Poezia locuirii, Urma Sfântului Apostol Andrei, Străvezimea frumuseții, Biserica lui Hristos și Ștergerea urmelor. Prin acestea, Paul Gherasim încerca să dea un îndreptar pentru arta vederii, mai precis cum și ce trebuie să vezi din lumea aceasta, ca să ți se dezvăluie, ca un puzzle misterios ascuns în materie, lumea de dincolo.

Treptat, Paul Gherasim a dezvoltat o metodă duhovnicească în comunicarea sa cu lumea, de a nu răspunde decât la întrebarea care i se pune, de a spune doar celor care vor să știe. De aceea, trebuie să ne apropiem de lucrările sale, pe care le vedem astăzi, cu întrebări șoptite în mintea noastră. Adevăratul album se va compune din răspunsurile pe care le va fi primit fiecare.

Este inevitabilă percepția aceastei expoziții retrospective ca început al unei canonizări, în sensul larg, metaforic, al cuvântului. Lunga lui viața a cunoscut mai multe etape de recunoaștere publică și asimilare culturală de către un cerc tot mai larg de consumatori culturali, dar lui Paul Gherasim i-a plăcut să fie underground, în catacombele rezistenței culturale. Dialogul pe care îl inițiază acum îl aruncă cu adevărat în arenă, însă cel care acceptă provocarea își asumă o responsabilitate imensă, fiindcă frumusețea este în ochiul privitorului.

bottom of page