Titlu: PAUL GHERASIM: "Crăciunul trebuie să aibă gustul adevărat al bucuriei"
Autor: Valentin Iacob
Sursa: Formula AS, nr. 1099, 2013
La 88 de ani, pictorul Paul Gherasim are bonomia, intransigenţa şi puritatea unui înţelept. Arta sa şi-a pus-o demult sub semnul simplităţii esenţiale. La fel ca şi viaţa sa, luminată permanent de credinţa în Dumnezeu. Paul Gherasim este şi un mare iubitor al vechilor tradiţii româneşti. Să-l ascultăm aşadar vorbind, de Crăciun, despre datini şi despre credinţă.
Potecile din zăpadă
Valentin Iacob: Revista "Formula AS" se străduie de ani de zile să salveze memoria Crăciunului de altădată, pe când era cinstit şi prăznuit de toţi românii, ca o mare sărbătoare creştină. De ce trebuie păstrat spiritul originar al Crăciunului, domnule Paul Gherasim?
Paul Gherasim: Tradiţia este o cale a sfinţeniei şi a păstrării frumosului. Iar frumuseţea înveşmântează binele. Prin această mare şi însemnată sărbătoare, noi, ca popor creştin de 2000 de ani, ne străduim să retrăim neîncetat duhul credinţei, prin datinile lăsate de înaintaşi. În lumea satului, datinile erau păstrate întru curăţia lor, aşa cum fuseseră moştenite. Şi odată cu datinile, omul trăieşte şi lumina sărbătorii Crăciunului, lumina din suflet. Crăciunul trebuie să aibă gustul adevărat al bucuriei. Pentru că are un gust, bucuria. Bucuria este curată. Iar adevărata tradiţie era simplă. Totul era simplu şi curat. O bogăţie a simplităţii.
Valentin Iacob: Cum se ţineau datinile Sărbătorilor de iarnă, în satul bucovinean al naşterii dvs., Boteşti?
Paul Gherasim: Ţăranul se pregătea din vreme pentru a sărbători sfânta zi a Naşterii Domnului Nostru Iisus Hristos, Logosul care s-a coborât din ceruri, pe această fărâmă de ţărână. Ţăranul primea în suflet încă de copil frumuseţea acestor datini. Când veneau sărbătorile, ţăranii făceau o potecă prin zăpadă, drept către gardurile ce-i despărţeau prin grădini, de vecinii lor. Încât preotul nu mai trebuia să ocolească pe drumuri, ci ajungea mai repede, direct prin grădinile oamenilor. Asta era legătura sufletească, adânc omenească, între săteni. Un semn al frăţietăţii şi al credinţei. În ajunul Crăciunului, preotul, însoţit de copii de până în 10-12 ani, îşi făcea auzit glasul prin cuvintele "Naşterea Domnului! Naşterea Domnului!". Cel care urma să primească preotul în casa lui, înainte de zorii zilei, îşi aprindea un felinar. Ajungea preotul în casa omului, copiii strigau în curte. Preotul cu icoana, însoţit de un cântăreţ, intra în casă, şi familia întreagă, după vârstă, săruta icoana. Copiii care aşteptau afară strigând aveau pregătite de către gazdă mici daruri: colăcei, nuci, mere, şi preotul continua drumul vestirii prin sat. Fiecare familie de ţărani trăia emoţia deosebită a acelui început al Crăciunului ca pe o vecernie care pregătea sărbătoarea de a doua zi. De Crăciun, oamenii erau la biserică, în veşminte de sărbătoare. Se îmbrăcau mai gros, cu sumane sau cojoace, şi rămâneau la slujbă, la Sfânta Liturghie, până la capăt. Acasă, povesteau ceea ce-şi aminteau din Evanghelia zilei şi, uneori, ceea ce reţineau din cuvântul citit la strană, Cazania. Erau bătrâni care mergeau la biserică dimineaţa, la Utrenie, şi, pe rând, rosteau la momentul potrivit, Psalmul 50, pe care-l cunoşteau pe dinafară. Aşa că în ziua Sărbătorii Crăciunului, totul era pregătit, pentru ca în casă să fie duhul şi gustul bucuriei. Sărbătorile Crăciunului erau ţinute cu sfinţenie. Băieţii, după primul an de şcoală, aveau pregătite dinainte stele, cu care mergeau şi colindau în casele oamenilor: "Naşterea Ta Hristoase/ Dumnezeu/ Lumina cunoştinţei". Ştiau colindul vechi, curat şi simplu, iar ţăranii erau foarte atenţi cum îl rosteau cei mici, pentru că şi ei cunoşteau cuvintele. Pe atunci, copiii nu erau aşa de copleşiţi de daruri încât să nu mai aibă loc de jucării în casele lor. Nu era aşa. În viaţa satului, un copil se bucura de orice bomboană care i se dădea. Era mai mult un simbol. Era altceva. Dacă primea ceva de îmbrăcat, orice, o hăinuţă sau altceva, acelea se făceau mai mult în casă şi erau cu adevărat frumoase. La fel ca tot ce făceau pe atunci ţăranii, cu mâinile lor. Iată, aici, la mine, sunt lucruri vechi în casă. Am făcut colecţie. Şi am dus şi-n alte părţi din colecţia mea. Aceste obiecte simple ale ţăranului sunt de o frumuseţe rară. Ţăranii, bărbaţii şi femeile, îşi pregăteau tot ce era de folos şi toate nevoile casei lor erau acoperite de lucrurile lor pe care ştiau să şi le facă. Ei ştiau să-şi facă totul. Lucruri minunate, care sunt astăzi în aşa-zise muzee.
Valentin Iacob: Anul Nou se sărbătorea pe atunci? Egala ca importanţă Crăciunul?
Paul Gherasim: Sărbătoarea Anului Nou era, de fapt, ziua Sfântului Ierarh Vasile, şi atunci, în ajunul acestei sărbători, obiceiul se schimba. În ce sens? Era moştenire şi a unei vieţi laice, să zic eu aşa, cu obiceiuri care pentru copii, în mod deosebit, făceau foarte vii aceste seri de Anul Nou. Totul era într-o rânduială care astăzi nu mai este. În tot satul se auzeau urători. Copiii mici veneau primii, înainte de a asfinţi soarele, la urat cu clopoţelul. Iar cei mai mari erau nevoiţi să aştepte până ce se însera. Nu veneau mai devreme. Veneau după vârstă, cu cât înainta noaptea. Şi în acele zile, toate la rând, oamenii nu lipseau de la biserică şi nici nu lucrau. La fel ca în toate zilele de sărbători creştine, când ţăranul niciodată nu lucra. Şi avea mai mult spor în felul acesta. De Sărbătoarea Botezului Domnului, iarăşi era frumos. Credincioşii îşi făceau din gheaţă o cruce şi se sfinţeau toate apele. Iar la biserică era sărbătoare după rânduială. Pentru că în trecut, oamenii aveau răbdare şi toate erau în rânduială. Asta era lumea trecutului, lumea satului. O lume cu adevărat bogată în frumuseţe adâncă. Mai sunt urmele acestea? Să le vedem.
Valentin Iacob: În timpul războiului, aţi locuit în Bucureşti. Cum se ţineau datinile în Bucureştiul de altădată?
Paul Gherasim: Pe atunci, Parcul Domeniilor, în care am locuit eu, era un cartier tare liniştit. Obiceiurile satului se mai făceau simţite întrucâtva şi în oraş, pentru că mulţi de aici nu puteau să uite satul copilăriei lor. Biserica, şi la oraş, era cea care păstra miezul acestei bucurii a sărbătorii. În toate zilele de sărbătoare ale Crăciunului, bucureştenii erau prezenţi în număr însemnat în biserici. În familiile acestor oameni creştini era pace şi bucurie. Deşi ceva începuse să se schimbe deja. Erau tulburări mari, războiul bătea şi la uşile Bucureştiului, mulţi oameni lipseau din oraşul aflat sub bombardamente. Cu toate astea, oamenii îşi făceau dovedită credinţa. Lumea era mai răvăşită, dar chiar şi în timpul bombardamentelor, Parcul Domeniilor tot liniştit era. Se auzeau pe străzi trecând oltenii cu zarzavaturi, cu iaurt. Era linişte în sufletele oamenilor. Liniştea dobândită prin credinţă.
"Occidentul a adus obiceiuri care s-au aşezat şi care ne-au tulburat tradiţia"
Valentin Iacob: Azi, datinile noastre nu se mai celebrează la fel ca altădată. De ce?
Paul Gherasim: Imediat după război s-a petrecut ceva cu totul neaşteptat, mai ales în viaţa ţăranului. Ceva nedrept şi crud. Noi, toţi românii, am căzut pradă unei ideologii care s-a arătat de la început ostilă bisericii. Ţăranul a trăit o încercare asemenea morţii, care l-a schimbat. O schimbare care continuă şi azi. Urmele acestea curate ale datinilor s-au degradat, deşi obiceiurile nu s-au şters cu totul, dar obiceiurile nu sunt totuna cu datinile. Obiceiurile sunt schimbătoare. Dar prin puterea credinţei înţelegi că nu-ţi rămâne decât să ai conştiinţa că răul, chiar dacă pune stăpânire pe lume din ce în ce mai mult, nu poate pătrunde peste un anumit prag. Diavolul nu poate pune stăpânire pe sufletul omului. Credinţa ne întăreşte mintea şi omul ştie că are de apărat toate înţelesurile luminate de cuvântul lui Dumnezeu. Singura nădejde e tot în acest dar al credinţei, care este biruitoare, oricâtă suferinţă, oricât ai vedea cum se întinde urâtul peste lume. E paradoxal a vorbi în acest mod, dar este îndeajuns să privim lumea de astăzi, ca să vedem cum toate cele socotite cu adevărat bune sunt răsturnate. Şi dacă ne amintim de cinstitele, curatele datini ale lumii satului, colindătorii de atunci au amuţit, glasurile lor nu se mai aud. Lumea este sub o povară a cantităţii. S-au tot adunat atâtea lucruri străine de binele şi frumuseţea de care are nevoie sufletul. E neorânduială în toate. Parcă o forţă, un duh necunoscut ar conduce lumea spre ceea ce trăim. Astăzi, omul nu are altceva de făcut decât să-şi salveze sufletul. Restul e un vai al neajunsurilor, al sărăciei, al încercărilor acestei vieţi materiale. Lumea de astăzi visează aur. Visul, cenuşa viţelului de aur care face cu ochiul din vistierii, a orbit ochii oamenilor şi sufletele lor sunt sub greul acesta al poverii materiei. Lumea de astăzi este materialistă. Urmele frumoase şi bune ale trecutului s-au pierdut. Înaintaşii au plecat lăsându-ne urmele lor. Iară urma, ce înseamnă urma? E calea de urmat. Dar ea s-a pierdut. Înainte, ţăranul trăia o viaţă simplă şi, de fapt, cel mai greu lucru este să redobândeşti simplitatea, pentru că în simplitate e bogăţia, iar în bogăţia aceasta a simplităţii sunt valorile. Valorile nu se află în cantitate. Lumea asta este ca o corabie încărcată, şi care se scufundă, şi din care trebuie să arunci, eşti nevoit să arunci ce-i de prisos. Dar cine să facă lucrul acesta când oamenii trăiesc doar pentru a acumula? Dar nu trebuie să deznădăjduim, pentru că am cădea într-un păcat din care e greu de ieşit. Este păcatul întristării. Nădejde nu poţi să ai dacă nu îţi cunoşti păcatele. Nu poţi să ai nădejde în ceva mai bun, dacă nu poţi să deosebeşti binele de rău. Asta-i lumea de azi. Nu o schimbăm noi, asta-i clar. Dar oamenii se mai pot şi astăzi aduna, ca să fie împreună, în primul rând în biserică. Acolo unde tradiţia trebuie să fie bine păstrată, cu colindele vechi şi cu cântări psaltice. Pentru că altfel Occidentul, iată, a adus obiceiuri care s-au aşezat şi care ne-au tulburat tradiţia. Trebuie să salvăm cât putem. Dar oricum, eu nu mă pierd. Trag nădejdea în bine şi văd, şi dacă văd, mulţumesc lui Dumnezeu că văd în ce lume trăiesc, pentru că altfel mă luau valurile lumii. Eu sunt treaz. Eu nu merg cu lumea.
"Nu arta te salvează, ci credinţa"
Valentin Iacob: Cum aţi ajuns la credinţa în Dumnezeu şi cum aţi păstrat credinţa în Hristos?
Paul Gherasim: Este greu de dat un răspuns. Un copil al satului aflat între oameni încreştinaţi, cum sunt ţăranii, fiind botezat, devine creştin. Copilul poartă numele unui sfânt, poate chiar al unui apostol, care le-a propovăduit oamenilor. Apoi copilul acela creşte, lumea din jurul lui se schimbă, şi locul, şi obiceiurile. Şi odată ajuns la oraş, într-o lume mult schimbată faţă de aceea a satului, este, pe deasupra, aşa cum s-a întâmplat cu mine, încercat şi de slăbiciunile oricărui student de la Academia de Belle-Arte din Bucureşti. O şcoală care îl pregătea să dobândească numele de artist. Arta devenea o încercare grea pentru tânărul plecat dintr-un sat. Acum, el trebuia să găsească prilejul de a face din numele lui un nume cunoscut. Iar asta era o ispită. O ispită nu rămâne singură, se leagă de altele. Cum ajunge un om astfel încercat să redobândească darul credinţei de la început - asta nu poate fi tradus prin cuvinte. Uneori, vine şi câte o clipă de trezire. O mână pe care ţi-o întinde Dumnezeu, prin suflete apropiate şi mai tari în credinţă. Vin încercări, toată viaţa este compusă din astfel de încercări, sunt lumini, sunt şi întunecimi. Viaţa omului e mai mult căzută în păcat, dar cum nădejdea prin credinţă este în izbăvirea de păcat, frumuseţea darului credinţei e un licăr necontenit de lumină. Te întăreşti în ceea ce trăieşti, îţi aminteşti de ce a fost bun în viaţă, dacă ai înfăptuit ceva folositor. Un pictor, cum este cel care vă vorbeşte, are un dar deosebit din partea lui Dumnezeu: darul vederii, în înţelesul adânc. Şi acest dar se cere a fi cultivat o viaţă întreagă. Niciodată nu poţi să spui gata, acum am învăţat un meşteşug. Abia de la o anume treaptă începi să vezi că îţi sunt puse la încercare puterea de a face şi puterea de a înţelege ceea ce ai de făcut, pentru că îţi dai seama de neputinţele în care te găseşti. De abia atunci poţi să spui că ai ajuns să înţelegi ceva. Nu arta te salvează, ci credinţa. Ea îţi luminează şi darul tău de pictor.
Florile dalbe, flori de măr
Valentin Iacob: La sfârşit, d-le Paul Gherasim, aş vrea să ne vorbiţi şi despre grupul "Prolog" din care faceţi parte. Mai ales că la prima expoziţie a grupului au fost mai multe simboluri care vă legau de Sărbătoarea Naşterii Domnului.
Paul Gherasim: Da, fac parte dintr-un grup numit "Prolog". Este un grup de pictori de vârste diferite. Grupul are un trecut de peste 20 de ani. Cu totul semnificativ, prima expoziţie a acestui grup a avut loc în 1985, într-o sală din Bucureşti, în preajma Sărbătorii Crăciunului. După câte îmi amintesc, titlul expoziţiei era "Floare de măr". Nu ne-am gândit să facem această expoziţie decât în urma unei experienţe consimţite de către toţi. Anume, de a ne întâlni primăvara, într-o livadă plină de meri înfloriţi. Am urmărit să ajungem acolo înainte ca mugurii să fi dat în floare. Aşa că am prins dimineţi, în zori, când tocmai se petrecea această minune a Naturii. Era la răsăritul soarelui, în grădină, şi albinele trezite înaintea noastră erau acolo, de parcă ne aşteptau şi ele. Mugurii se dezmorţeau sub picăturile de rouă ale dimineţii şi sub sărutul albinelor. Noi, cu caiete de desen, ne-am propus să uităm de tot ceea ce lucrasem până atunci şi să desenăm ca nişte copii - muguri, ramuri cu flori de măr. Într-o încercare neobişnuită, o încercare mistică, prin care să uităm de noi înşine. Desigur că făcuseră şi alţi pictori înaintea noastră, în mod strălucit, desene după flori şi după plante. Pictori cunoscuţi, îndeosebi pictorul german Albrecht Dürer, unul dintre fruntaşii desenului din întreaga lume. Sigur, au fost şi alţii, Leonardo Da Vinci, şi alţii mai apropiaţi în timp. Dar noi nu ne-am propus să facem dovadă de iscusinţă. Ci mai degrabă am luat asta ca pe un canon. Voiam să vedem cum ne putem lumina vederea faţă de natura ce o pictam. Pentru că natura este inspiratoare. Apoi, unul dintre prieteni a propus să facem o expoziţie. Asta ne-a mirat. Ni s-a părut ceva mult prea îndrăzneţ şi nepotrivit. Cum să apari în faţa colegilor şi a celor care urmăreau viaţa breslei noastre, cu astfel de lucruri, care păreau fie o naivitate fără margini, fie o îndrăzneală fără margini? Totuşi, am făcut-o. Doi oameni apropiaţi, poetul Ioan Alexandru şi istoricul de artă şi filosoful Andrei Pleşu au scris câte un text potrivit. Erau ca o apărare pentru noi. Ioan Alexandru şi-a numit cuvântul său - "Logosul florii de măr".
Valentin Iacob: De ce aţi ales să vă deschideţi expoziţia tocmai în preajma Crăciunului?
Paul Gherasim: Noi, dacă am pictat muguri şi flori de măr, ne-am gândit şi la colind, la floarea de măr. Şi nu a fost singura dată când noi, grupul "Prolog", am făcut expoziţii de Crăciun. S-a mai întâmplat şi anul trecut. Eu, nemergând acolo, am scris un text, cu un fragment din care mi s-ar părea potrivit să încheiem interviul pentru "Formula AS":
"Din an în an, mireasma florii de măr a fost un osebit prilej de bucurie.
Suntem în aşteptarea marii sărbători a Naşterii Domnului. Acum, ne bucurăm iar împreună.
Sub albul rece al zăpezii, mugurii rămân pe ramurile lor şi vor reîmbrăca albul înflorit în lumina Învierii.
PROLOG e reînnoită aşteptare".