La 87 de ani, Paul Gherasim este un patriarh al picturii româneşti. Cine i-a văzut măcar una dintre expoziţii a rămas înfiorat de fineţea cu care artistul lucrează, vrând să evite tot ce este emfază, declarativism răguşit, stridenţă dureroasă. El iubeşte prea mult acest univers pentru a nu-l durea agresiunile noastre.

​

Cu această impresie am plecat de la ultima sa expoziţie pe care am văzut-o la Palatul Brâncovenesc. Paul Gherasim, cu aspectul său serafic, aproape nepământean, a reuşit să transpună în pânzele sale ceva din propria înfăţişare. Dacă omul a fost creat după chipul şi asemănarea Domnului, atunci opera artistului pe care-l evocăm, la rândul ei, a fost creată după esenţele secrete care formează cifrul tainic al unui talent exemplar. De altminteri, tot ce a făcut el a închinat Logosului, comprimând arta într-o splendidă ofrandă pe care cerul o absoarbe pe nesimţite. Paul Gherasim face parte din categoria acelor artişti care, cum am spus, nu au vrut niciodată să epateze. Pictura sa nu este explozivă, dinamitardă, provocatoare. Dimpotrivă, prin tablourile sale se opune violenţei şi ocoleşte formulele de expresie prea apăsate. Se poate spune că este un antiexpresionist şi un abstracţionist care a ştiut să facă din tuşele sale un mod original de scriere. Paul Gherasim nu pictează, ci scrie, situându-se astfel la antipodul artei moderne. Nu culoarea şi linia frântă contează pentru el, ci caligrafia înţeleaptă, rafinamentul împletiturilor, graţia amprentei care de undeva din văzduh se aşază asupra lumii agitate şi astfel poate să o liniştească. Avem de-a face cu o pictură-scriere îngerească, epifanică, fără tentaţia competiţiei. Îngerul nu poate avea un asemenea apetit şi, ca imbold de o maximă puritate prin care fiinţa noastră ajunge să se transforme, harul lucrează astfel asupra celui care priveşte şi care nu ştie că astfel poate deveni un alt om. Lucrarea picturii lui Paul Gherasim asupra noastră are un asemenea efect. După ce ieşi dintr-o expoziţie de-a sa te simţi transformat, metanoizat, căpătând o altă percepţie asupra celor înconjurătoare. Fiindcă urâtul din jur ne asediază, avem nevoie de asemenea terapii. În loc de calmante realizate din sinteze chimice, mai bine o pictură de Paul Gherasim, care pe alocuri are puterea tămăduitoare a unei icoane.

Când a întemeiat grupul Prolog alături de regretatul Horia Bernea, Constantin Flondor, Horea Paştina şi Mihai Sârbulescu, nu bănuia ce impact de bună calitate va avea asupra societăţii româneşti. Faţă de tinerii agitaţi şi din ce în ce mai nemulţumiţi care escaladează experimentul, neştiind că în acest fel se înstrăinează de fiinţa lor esenţială, prologiştii în frunte cu Paul Gherasim au adus în lumea noastră vibraţia inedită a unei rugăciuni. Logosul diafan este cea mai bună expresie a artei lor. Dincolo de concepte există şi o altă percepţie a celor imponderabile. Este rolul picturii să facă aceasta şi să ne ajute să ne înseninăm mintea. Pictura ca scriere şi scrierea ca atingere sunt modalităţile de ieşire din carcasa unui univers osificat şi sufocat de proprie suficienţă. Paul Gherasim ştie însă că o asemenea realizare nu există în sine, ci doar printr-o colaborare inefabilă cu acela dinspre care toate ne sunt distribuite. Ofranda pleacă doar dacă acela căruia îi este destinată o face posibilă. Aceasta este lecţia despre Logosul de sus şi cel din sufletele celor pregătiţi să-l încorporeze. Arta lui Paul Gherasim este o asemenea încorporare la limita de sus dincolo de care nu mai este decât Tăcere.