top of page
sa-lucram-impreuna-prin-recunoasterea-da

Titlu:  Să lucrăm împreună prin recunoaşterea darurilor

Autor: Augustin Păunoiu

Sursa: Ziarul Lumina, 6 decembrie 2009

Augustin Păunoiu: Omul are vreo responsabilitate faţă de darurile oferite de Dumnezeu?

Paul Gherasim: Când e vorba de un dar care e dat de Dumnezeu şi cel care îl primeşte şi îl cultivă caută un rezultat. Acela are răspundere faţă de cui slujeşte prin darul pe care îl are.

Dacă spui ceva, răspunzi. Un om care are un dar şi l-a cultivat, când vede şi spune că un lucru e bun sau nu-i bun, acela răspunde în faţa lui Dumnezeu, nu în faţa oamenilor. Oamenii care au astfel de daruri trebuie căutaţi, folosiţi. Trebuie, aşa ca în trecut, să ne ajutăm unii pe alţii. Aici e vorba de conştiinţă. Aici, răspunsul este al conştiinţei, nu este al unei minţi care să înşele. Să ne ferim de lucrurile măreţe, că nu sunt semne bune. Tot ce-i mare şi se înscrie în lumea aceasta confuză şi unde toate lucrurile sunt tulburi să nu ne închipuim că are importanţă pentru suflet. Lucrurile temeinice sunt acelea care te pun în condiţia să vezi că eşti neputincios, şi atâta cât ştii, când ştii despre ceva şi vezi că altul are nevoie de un sfat şi are nevoie de ajutor să-i oferi sprijinul.

Lumea aceasta a fost atinsă, după Renaştere, de duhul mândriei. Nu s-a mai pus întrebarea cui slujeşti prin darul pe care l-ai primit de la Dumnezeu? Se spunea să devii un slujitor al artei. Ca şi cum un meseriaş ar sluji meseriei. De aceea, noi suntem răspunzători cui slujim. Putem înţelege şi darurile pe care le avem fiecare aparte. Osebitele daruri. Unul dintre ele e darul credinţei, lumina credinţei. E vorba de smerenie. Să ne păzim de a nu fi atinşi de orgoliu, de păcatul mândriei. Să nu te mândreşti că ai un dar. Ce dar să ai fără să te gândeşti că este un dătător al darului? Dumnezeu este dătătorul a toate şi făcătorul a toate. Duci lupta aceasta greu pentru că păcatul mândriei este cel mai mare păcat şi se vede în lume, nerecunoştinţa faţă de Dumnezeu, Care a făcut cerul şi a alcătuit lumea aceasta în chipul cel mai tainic.

Nădejdea e în Dumnezeu şi în salvarea sufletului. E foarte important ca oamenii care mai au un strop de credinţă să se întărească în credinţă împreună. Dacă s-ar putea să fie şi lucrarea împreună prin recunoaşterea darurilor.

În Evul Mediu, erau oameni cu păcate şi încercări, dar era această rânduială a relaţiilor între oameni pe care darurile o întreţineau. Erau respectaţi oamenii când ajungeau ca să-şi împlinească un dar. Erau respectaţi toţi şi aveau nevoie unul de altul. Unul care făcea pâinea ştia că altul pictează, altul ciopleşte în piatră, altul zideşte, altul face încălţăminte, altul haine... Ştiau unii de alţii şi se respectau... Mare lucru să ai încredere că un om răspunde prin darul lui, că răspunde prin conştiinţă. Omul nu căuta să înşele; el ştia ce are de făcut, cât merită să-şi primească plata pentru ce a făcut. Nu căuta să înşele şi făcea lucrul cinstit. Totul era sub semnul cinstei.

bottom of page