Expoziţia „Studiul" e un eveniment care mi se pare de o semnificaţie mai largă, nu numai timişoreană, de o semnificaţie, îndrăznesc să spun, naţională. Prin convergenţa, prin varietatea talentelor, prin varietatea punctelor de vedere, a modurilor de a amorsa realul şi, în acelaşi timp, prin mulţimea drumurilor de explorare şi care sunt propuse publicului. Pentru că sunt în această expoziţie nişte săgeţi de lectură a unui fenomen care se lasă foarte greu simplificat şi redus la lineamente simple. Deci, în acest sens, mai ales, expoziţia trebuie judecată. Nu ca o adunare de lucruri încheiate, ci mai ales ca o deschidere de perspective. Ele sunt subliniate de împărţirea relativ didactică a materiei. Este vorba de saltul către himeric, către aparenţa de gratuitate a utopiei, în acelaşi timp de tot ce este analiză aplicată, în lumea structurilor, la realităţile tradiţionale, cu care artistul se confrunta în atelierul mai vechi, în secolul al XIX-lea, peisaj natură moartă şi aşa mai departe, până la explorări mai noi, înspre configurările simbolice, spre ceea ce s-a numit disponibilitate contemporană pentru fondul memoriei, deci un fel de aşteptare vigilentă faţă de aceste impulsuri aduse la lumina conştiinţei, tocmai pentru a-i da o garanţie de autenticitate, de integrare în spaţiul social al acţiunii şi într-un fel de ecologie morală care comportă şi datele imediate ale clorofilei spre care aspirăm, pe care a aşezat-o Bertalan chiar la intrare, până la clorofila morală de care suntem însetaţi, spre care oraşul epocii noastre tânjeşte. Deci o multiplicitate de perspective la care se asociază artişti foarte variaţi. În primul rând, s-a văzut, este prezent aici muzeul. Şi perspectiva Muzeului, adică a marelui trecut, e asociată firesc în acest prezent perpetuu al studiului, pentru că studiu înseamnă un prezent mereu deschis, neoprit. Şi e o asociaţie, nu numai convenţională, prin faptul că Andreescu, Petraşcu, Pallady, Catargi şi ceilalţi, Podlipny, de pildă, din artiştii secolului al XIX-lea sau din secolul nostru, unii încă activi, sunt prezenţi printre tineri, dar prin faptul că, atunci chiar când un artist pare să exploreze un fenomen de pură actualitate, el păstrează în memorie nişte tipare ale istoriei. De pildă, peisajele unui tânăr se numesc „Geometrie", „Arheologie", o viziune a câmpului, a Bărăganului, implicaţii mereu istorice la Marin Gherasim, aşa cum am văzut în alte expoziţii, la Gabrea sau la Ciubotaru. La Olos chiar, în ceea ce pare aură optică, vibrează o pondere de istorie. Sunt tipare care vin mai de departe, dinspre un fel de arheo-logie metafizică, la Grimalschi, de pildă. Mereu, deci, o contaminaţie cu un trecut îndepărtat, uneori cu reziduuri, cu configurări simbolice mai îndepărtate, în pură prezenţă, în explorarea cea mai acută a artistului. Ceea ce dovedeşte că noţiunea de studiu, aşa cum s-a alcătuit aici, şi cum o exemplifică expoziţia, nu este o noţiune care să devină o fragilă perspectivă de laborator. Ea implică toată înzestrarea, toată zestrea de suflet a artistului. În acest sens, ea este inextricabil legată de toată ponderea de istorie pe care o purtăm în noi. În acest sens, dovada creativităţii pe care o face expoziţia este de fapt o dovadă nu numai a creativităţii individuale, ci a unei potenţialităţi cu mult mai vaste.

 

Artiştii timişoreni prezenţi în expoziţie sunt promotori, în primul rând, ai explorării moderne, care promovează ideea de grup. Bertalan, Flondor, Tulcan. O explorare multiplă ca interese, care nu se sfieşte să ia în raza interesului nu numai ceea ce este domeniu tradiţional constituit al artei, ci tot ceea ce este pur şi simplu viaţă. De la manifestările umane: joacă, travaliu, efort, până la procesele profunde ale lumii biologice, până la muta încordare a lumii vegetale, pe care o urmăreşte Bertalan. Deci modele bionice, modele de dezvoltare, o raţionalitate secretă în procesele obscure ale naturii, pe care artistul o urmăreşte. Acesta se aşază în ipostaza unui cercetător, cu luciditatea răbdătoare, cu aplicaţia răbdătoare a omului de ştiinţă şi, în acelaşi timp, cu freamătul acesta interogativ, cu capacitatea de proaspătă uimire, care este proprie artistului. Bertalan îşi spune de altfel într-unul din textele de la intrare: „Mă întreb dacă e dimineaţă sau dacă fiecare dimineaţă nu e o întrebare». Sensul acesta profund interogativ, auroral interogativ, al efortului artistic este, mi se pare, o frumoasă metaforă care defineşte eforturile multora. Deci, sunt căutări geometrice, geometrice spre dinamism, la Molnar, de pildă, o geometrie de tip op-art, care se întâlneşte cu tiparele unui anume spirit de seninătate medievală la Toma Viorel, în ferestrele acelea care sunt foarte interesante. După aceea, forme de revigorare, dacă vreţi, a naturii moarte, a obiectualităţii naturii moarte, şi ceea ce se numeşte „Studiu-start" la Romul Nuţiu, după aceea seria de naturi moarte în alb, „Perele" lui Popa, care, de fapt, sunt un concept, nefiind vorba de o analiză a purei opulenţe materiale. Citez în treacăt numai câteva direcţii. După aceea, în lucrările cunoscute ale sculptorilor timişoreni: Gaga, Jecza. Deci proiecţia unui anume dinamism spaţial, văzut în frământarea, în elaborarea vie a caietelor de studiu. Cu un fel de fantastic utopic, proiect de arhitectură vizionară la Gaga. Ca să nu mai vorbesc de notaţiile care merg înspre un fel de evanescenţă lirică, la Ferch, de un fel de tandreţe a desenului umanist la Podlipny, dintre artiştii care deja s-au impus, şi e interesant că expoziţia aşază alături de Podlipny pe elevul său Traian Brădean, arătând o filiaţie. Legăturile între căutările de tip constructivist în analiza formelor şi în proiecţia unor posibile dezvoltări monumentale la Adalbert Luca, de pildă.

​

N-am nicicum ambiţia să epuizez: lucrările sunt, probabil, cu mult mai numeroase. Oricum, prezenţa timişorenilor nu e nicidecum, pur şi simplu, a unor gazde, ci a unor elemente active, care au servit de stimul în această ambianţă creatoare.