Despre expoziția
STUDIUL 1
Autor: ANDREI PLEȘU
Sursa: Articol în revista „Orizont”, Timișoara
Data: 19.04.1978
„Caracterul de unicat al expoziţiei rezultă din împrejurarea că ea are o axă, un reper riguros şi în jurul acestui reper se adună o imensă cantitate de lucrări.”
Andrei Pleșu
S-a petrecut în zilele acestea la Timişoara un eveniment a cărui importanţă o să se contureze din ce în ce mai limpede pe măsură ce va trece timpul. Acum suntem prinşi în vâltoarea concretă a evenimentului acestuia şi nu realizăm ce ecou important poate el să aibă. Important, întâi, pentru că are loc într-un centru cultural de mare vitalitate, cum s-a şi văzut, şi care putea să ofere surprize de toate felurile, Şi din cele mai plăcute, tuturor celor care au participat la expoziţie şi la ce i-a urmat. Se cuvine să omagiem întru aceasta publicul: excelent, avizat, atent, deschis, cultivat, şi apoi organizarea promptă şi foarte eficace, de care o să ne amintim multă vreme cu bucurie. Caracterul de unicat al expoziţiei rezultă din împrejurarea că ea are o axă, un reper riguros şi în jurul acestui reper se adună o imensă cantitate de lucrări. De obicei expoziţiile pe o temă sau pe o idee sunt limitate sau, dacă sunt expoziţii de o asemenea anvergură, ele riscă să nu aibă o axă, să nu aibă unitate. Ceea ce se realizează aici este o splendidă îmbinare de coerenţă, de omogenitate în idee şi de cantitate de spectacol optic opulent.
Astăzi dimineaţă seria de filme pe care le-am văzut — mai ales cele realizate de Bertalan-Flondor-Tulcan — constituie iarăşi un eveniment asupra căruia ne e greu să ne pronunţăm imediat. Am rămas cu o senzaţie de gravitate, de vocaţie asumată şi trăită la cel mai înalt nivel. E o senzaţie pe care de foarte multă vreme nu am mai avut-o în contact cu artiştii cu care eram obişnuit. S-a întâmplat în dimineaţa asta un fapt de cultură care ar trebui să ne pună pe gânduri şi să ne facă să medităm asupra destinelor pe care arta le poate căpăta astăzi. Ai uneori impresia că arta, plastica în primul rând, a ajuns situaţie de şah-mat. Într-un fel de blocaj. Ţi-e greu să percepi căile posibile de continuare a drumului. Or, un asemenea moment, precum cel de astăzi, lasă impresia că există oameni, în unii dintre artiştii pe care i-am cunoscut, puteri, de la care putem aştepta încă totul. Plecăm din Timişoara cu senzaţia că lucrurile pot fi continuate, că pot fi luate iarăşi de la început şi că noi, şi artiştii, şi plastica, în general, și cultura românească în această clipă au, toate, un sens încurajator, un rost.
„Studiul" sau despre partea nevăzută a creaţiei
Autor: ANDREI PLEȘU
Sursa: Articol în „Contemporanul” , nr.6
Data: 21.04.1978
”Bunul gust şi înţelepciunea lui Paul Gherasim, tenacitatea imperturbabilă a lui Ion Grigorescu ...”
Andrei Pleșu
În geografia spirituală a ţării, Timişoara este, în aceste zile, metropolă; ea găzduieşte o expoziţie de mare anvergură, intitulată „Studiul" şi adunând laolaltă cam trei sute de lucrări, semnate de artişti din toate zările plasticii româneşti.
„A găzdui" o expoziţie — ne învaţă însă timişorenii — nu înseamnă a arbora o îndatoritoare pasivitate, a oferi un placid loc de popas. A găzdui o expoziţie înseamnă a găsi mijloacele de a te exprima prin ea. Şi dincolo de ceea ce sălile pitorescului „Bastion" timişorean spun prin conţinutul lor expres, în spaţiul lor se poate citi vocaţia culturală a unui întreg oraş; vocaţia aceasta capătă contur printr-o fericită colaborare de date disparate: elanul participativ al publicului, inteligenţa forurilor conducătoare locale, competenţa câtorva organizatori. Performanţa Timişoarei este, pe de altă parte, aceea de a nu fi obţinut — prin expoziţia aceasta — o simplă victorie autohtonă. Ea a ştiut să fie punctul de coagulare al unor valori care nu sunt numai ale ei. Bunul gust şi înţelepciunea lui Paul Gherasim, tenacitatea imperturbabilă a lui Ion Grigorescu au colaborat astfel spectaculos cu solicitudinea avizată a lui Coriolan Babeţi, cu ingeniozitatea de mare ţinută a grupului Bertalan-Flondor-Tulcan şi cu virtuţile atâtor alţi artişti şi critici, pe care nu-i numim, numai pentru a nu transforma omagiul în complezentă inventariere. În definitiv, meritul tuturora — meritul oricărui bun organizator de expoziţii — este modesta retragere în penumbra culiselor pentru a lăsa prim planul expoziţiei înseşi. Cât despre expoziţie, ocupându-se de partea nevăzută a creaţiei, de stadiile pregătitoare ale înfăptuirii propriu-zise, ea beneficiază simultan de atributele permanenţei şi ale actualităţii.
De fapt, viaţa oricărui creator nu e decât o prelungă şi studioasă tăcere, întreruptă, din când în când, de interjecţia câte unei opere. Clipa „facerii" propriu-zise e rară şi, din unghiul conştiinţei individuale, întâmplătoare. Numai studiul prealabil înfăptuirii e permanent şi aflat sub deplinul control al artistului. Dar ce se înţelege de obicei prin studiu? Pentru mulţi „a studia" nu e decât un mod de a-şi întreţine mâna, o gimnastică oarecare, o exterioară manevră igienică. Pentru alţii, mai neglijenţi încă, studiul acoperă episodul ascuţirii cuţitelor dinaintea „marii operaţii", două-trei schiţe pregătitoare, un strict necesar calcul de efecte. in aceste condiţii ale sa1e, studiul este necesar, dar cu totul insuficient. Căci, in sens inalt, el este mai mult decât un mod de a obţine indemânarea, după cum artistul este altceva decât un personaj caracterizat prin „manualitate". Înainte de a fi un meşteşugar, artistul este un contemplativ. Fapta sa primordială este „cosa mentale". În consecinţă, el trăieşte sub specia studiului, chiar atunci când nu întreprinde nimic înregistrabil din afară. Studiul e felul artistului de a aştepta. La această „aşteptare", încordată până la extaz, se referea fără indoială Brâncuşi, când declara că „greu nu e să faci lucrurile, ci să te pui în starea de a le face". E cea mai bună definiţie a studiului din câte cunosc. În perimetrul ei, studiul strict tehnic, crochiul, schiţa de compoziţie apar drept simple cazuri particulare.
Devin, dimpotrivă, esenţiale date ce ţin de modul general de viaţă al artistului, de disciplina lui intimă, de destinul lui psihofiziologic. În Orientul Îndepărtat, „X, făcătorul de imagini", căruia i se spunea, adesea, în mod expres, „yoginn", se pregătea de momentul creaţiei practicând „dhyana”, meditaţia rituală. Ştim despre Fra Angelico (şi probabil că el nu era în vremea sa un caz izolat) că, înainte de lucru, se deda rugăciunii. După Renaştere, însă, practicile de acest tip ocupă în economia creaţie, un loc din ce in ce mai restrăns, tinzând spre totala dispariţie.
Tehnicile spirituale tradiţionale sunt înlocuite de „tabieturi" mai mult sau mai puţin excentrice, abandonate bunului plac individual. Faţă de această împrejurare, expoziţia „Studiul” se instituie ca o reacţie plină de răspundere. Studiului aplicat, desşurat în vederea producerii unui obiect dat, i se adaugă imperativ studiul de sine, întreprins ceas de ceas in afara activităţii creatoare. „Ce faci când nu te ocupi de artă?" iată intrebarea care trebuie să şi-o pună fiecare artist pentru a ccrceta resorturile cele mai subtile ale demersurilor sale. Sau mai exact şi oricât ar părea de paradoxal: „Cum te ocupi de artă în momente în care nu pari să te ocupi de ea?" Faptul plăsmuitor în sine e un mod de a lucra cu o idee, cu o materie anumită, cu un motiv, cu un program estetic etc. Studiul e, preponderent, un mod de a lucra cu tine însuţi. Și asta începe de la cât dormi, de la ce mănânci, de la cum respiri, cum visezi, cum mergi, cum stai de vorbă, cum taci, cum surâzi, cum priveşti. Studiul e o „purificatio”, o luptă acerbă, la toate nivelele, cu întâmplătorul, cu neesenţialul, cu nesemnificativul. Studiul e truda necesară pentru a putea deveni spontan. A te dedica înseamnă a te arăta conştient de răspunderea uriaşă care-ţi revine, din clipa în care deţii puterea talentului sau poate a geniului.
Studiul e deprinderea de a te modela singur în aşa fel încât devii instrumentul optimal al artei tale. Studiul e probitatea creatorului faţă de forţa sa creatoare. Toate acestea, o ştiu bine, sunt greu de ilustrat într-o expoziţie. Dar o expoziţie cu titlul „Studiul" se poate dispensa de a fi prea explicită. E destul dacă ea reaminteşte artiştilor înşişi şi publicului şi criticilor deplinătatea oricărei opere e efectul ultim al unei titanomahii.