Ioan Alexandru (1941-2000)

IMN (Imnele iubrii)

Lupta cea grea de două mii de ani

Nu eu o port ci Logosul o duce

De-aceea-mi este locu-ntre sărmani

Și mă simt în Patrie pe cruce

Suferințele unde-s în toi

Între cei mai fără de putere

Pe cît sîntem de străini și goi

N-avem timp decît pentru-nviere

Grădina (Imnele Moldavei)

(prima și a doua strofă)

Pe dealul ros de secetă și vremi

Un gard de spini împrejmuie-o grădină

Și în grădină-i casa mea de lemn

Și-n miezul casei focul ce-o să vină

Sălbatec trandafir din munți adus

Dintr-o cavernă fără de ieșire

Și i-am hrănit sămînța cu cuvînt

Și i-am orbit pămîntul din privire

Amiros (Imnele Moldavei)

De la suflet din cămara lui

A plecat pe-un zumzet de albină

La-nceput o lacrimă de dor

Și-un pridvor de aur s-o susțină

Și când vînturile au zvîntat

Roua trandafirului pe față

A rămas mirosul prea curat

Să rănească altă dimineață

Mihai Eminescu (1850-1889)

Dumnezeu și om

Cărții vechi, roase de molii, cu păreții afumați,

I-am deschis unsele pagini, cu-a lor litere bătrâne.

Strâmbe ca gândirea oarbă unor secole străine.

Triste ca aerul bolnav de sub murii afundați.

Dar pe pagina din urmă, în trăsuri greoaie, seci,

Te-am văzut născut în paie, fața mică și urâtă,

Tu, Christoase, -o ieroglifă stai cu fruntea amărâtă,

Tu, Mario, stai tăcută, țeapănă, cu ochii reci!

Era vremi acelea, Doamne, când gravura grosolană

Ajuta numai al minții zbor de foc cutezător...

Pe când mâna-ncă copilă pe-ochiul sânt și arzător

Nu putea să-l înțeleagă, să-l imite în icoană.

Însă sufletul cel vergin te gândea în nopți senine,

Te vedea râzând prin lacrimi, cu zâmbirea ta de înger.

Lângă tine-ngenuncheată, muma ta stătea-n uimire,

Ridicând frumoasă, sântă, cătră cer a sale mâne.

În pădurile antice ale Indiei cea mare,

Printre care, ca oaze, sunt imperii fără fine,

Regii duc în pace-eternă a popoarelor destine

Închinând înțelepciunei viața lor cea trecătoare.

Dar un mag bătrân ca lumea îi adună și le spune

C-un nou gând se naște-n oameni, mai puternic și mai mare

Decât toate pân-acuma. Și o stea strălucitoare

Arde-n cer arătând calea la a evului minune.

Fi-va oare dezlegarea celora nedezlegate?

Fi-va visul omenirei grămădit într-o ființă?

Fi-va brațul care șterge-a omenimei neputință

Ori izvorul cel de taină a luminii-adevărate?

Va putea să risipească cea neliniște eternă,

Cea durere ce-i născută din puterea mărginită

Și dorința făr- de margini?... Lăsați vorba-vă pripită,

Mergeți regi spre închinare la născutul în tavernă.

În tavernă?... -n umilință s-a născut dar adevărul?

Și în fașe d-înjosire e-nfășat eternul rege?

Din durerea unui secol, din martiriul lumii-ntrege

Răsări o stea de pace, luminând lumea și cerul...

Sarcini de-aur și de smirnă ei încarcă pe cămile

Și pornesc în caravană după steaua plutitoare,

Ce în aerul cel umed, pare-o așchie din soare,

Lunecând pe bolta-albastră la culcușu-eternei mile.

Ș-atunci inima creștină ea vedea pustia-ntinsă

Și prin ea plutind ca umbre împărați din răsărit,

Umbre regii și tăcute ce-urmau astrul fericit...

Strălucea pustia albă de a lunei raze ninsă,

Iar pe muntele cu dafini, cu dumbrave de măslin

Povestind povești bătrâne, au văzut păstorii steaua

Cu zâmbirea ei ferice și cu razele de neauă

Ș-au urmat sfințita-i cale către staulul divin.

.....................................................................

Azi artistul te concepe ca pe-un rege-n tronul său,

Dară inima-i deșartă mâna-i fină n-o urmează...

De a veacului suflare a lui inimă e trează

Și în ochiul lui cuminte tu ești om ­ nu Dumnezeu.

Azi gândirea se aprinde ca și focul cel de paie ­

Ieri ai fost credința simplă ­ însă sinceră, adâncă,

Împărat fuși Omenirei, crezu-n tine era stâncă...

Azi pe pânză te aruncă, ori în marmură te taie.

Frumoasă-i

(de la versul 13 până la 33)

Şi caut cu sufletul dus

La cerul pierdut în apus.

Cobor apoi stânca în jos,

Mă culc între flori cu miros,

Ascult la a valului cânt,

La geamătul dulce din vânt.

Natura, de jur împrejur,

Pe sus e o boltă de-azur,

Pe jos e un verde covor,

Ţesut cu mii tinere flori.

Văd apa ce tremură lin

Cum vântul o-ncruntă-n suspin,

Simt zefiri cu-aripi de fiori

Muiate în miros de flori,

Văd lebede, barcă de vânt,

Prin unde din aripe dând,

Văd fluturi albaştri, uşori,

Roind şi bând miere din flori.

De ce nu am aripi să zbor!

M-aş face un flutur uşor,

Un flutur uşor şi gentil

Cu mîne zilele-ți adaogi…

(primele două strofe)

Cu mîne zilele-ţi adaogi,

Cu ieri viaţa ta o scazi

Şi ai cu toate astea-n faţă

De-a pururi ziua cea de azi.

Când unul trece, altul vine

În astă lume a-l urma,

Precum când soarele apune

El şi răsare undeva.

Sara pe deal Sara pe deal buciumul sună cu jale, Turmele-l urc, stele le scapără-n cale, Apele plâng, clar izvorând în fântâne; Sub un salcâm, dragă, m-aştepţi tu pe mine.

Luna pe cer trece-aşa sfântă şi clară,

Ochii tăi mari caută-n frunza cea rară,

Stelele nasc umezi pe bolta senină,

Pieptul de dor, fruntea de gânduri ţi-e plină.

Nourii curg, raze-a lor şiruri despică,

Streşine vechi casele-n lună ridică,

Scârţâie-n vânt cumpăna de la fântână,

Valea-i în fum, fluiere murmură-n stână.

Şi osteniţi oameni cu coasa-n spinare

Vin de la câmp; toaca răsună mai tare,

Clopotul vechi umple cu glasul lui sara,

Sufletul meu arde-n iubire ca para.

Ah! în curând satul în vale-amuţeşte;

Ah! în curând pasu-mi spre tine grăbeşte:

Lângă salcâm sta-vom noi noaptea întreagă,

Ore întregi spune-ţi-voi cât îmi eşti dragă.

Ne-om răzima capetele-unul de altul

Şi surâzând vom adormi sub înaltul,

Vechiul salcâm. - Astfel de noapte bogată,

Cine pe ea n-ar da viaţa lui toată?