top of page

Paul Gherasim la umbra Bolții de lumină (partea I)

* Comunicare susținută la Colocviul „Bolta de lumină – Octogon”, desfășurat la Mânăstirea Lainici (8-10 august 2019).










Se dedică părintelui Ioachim Pârvulescu,

smeritul stareț

al sfintei și mândrei mânăstiri Lainici


Lumina creată


Boltă de lumină... Sunt multe lumini... Și multe feluri de lumini... Atât de multe!...

Să vedem mai întâi ce a făcut Dumnezeu, cu Cuvântul Lui, la începuturi... Mersul Facerii luminii și a cerului (prima boltă, bolta princeps) nu este tocmai simplu de deslușit. Iată ordinea pe care ne-o redă Scriptura. Ziua întâia: cerul (Facere 1, 1), lumina (1, 3), pe care „Dumnezeu a numit-o ziuă” (Facerea 1, 5); ele vin împreună, deodată. Ziua a doua: tăria-cer (1, 6-8). Ziua a patra: luminătorii mari și mici (1, 14-18). Pe acestea toate le-a găsit omul când a fost chemat la viață și trimis în lume. Deja sunt două feluri de lumini... Psalmistul observă și el acest lucru: „Tu ai întocmit lumina și soarele” (Psalmul 73, 17). Este lumina din ziua întâi, cea a comunicării spirituale între Dumnezeu și om, și există lumina pentru viața noastră cea de toate zilele, cea dată în ziua a patra prin „luminători”. Prima este imaterială, cea de-a doua diafan materială.


Crearea lumii începe prin crearea luminii, ceea ce la români se vede până în etimologia cuvântului lume, cum ne-a făcut atenți Părintele Dumitru Stăniloae. Putem afirma că lumina îi este ontologică lumii. Dar și fiecărui om în parte. Însămânțată în ființe și în orice lucru natural sau bine întocmit. De aceea, unele dintre torturile maxime o constituie privarea îndelungată de lumină.


Orice fel ar fi lumina, când e naturală sau supranaturală, ea pogoară, se revarsă (biruitoare – Iov 22, 37), vine „de sus”. Niciodată de jos! Și, tot pogorând, o putem regăsi în proximitatea noastră, și peste noapte, pâlpâind nădăjduitor în lumina candelelor sau a lumânărilor, mai ales când aceasta este întreținută cu ulei feciorelnic (virgin!) sau cu ceară preacurată. Ceea ce face ca lumina lor să fie mierie. Pusă să (pri)vegheze, picur în fața icoanelor, comunicarea luminoasă a două lumi, a uneia aspirând spre sfințenie cu cea care deja a străbătut drumul până la acea stare de mare grație.


Între boltă și lumină, lumina este primă și determinantă. Ca să faci o boltă, ai nevoie de lumină. Tot ceea ce s-a făcut pe lumea asta s-a făcut cu ajutorul luminii, în lumină, la lumină. Chiar și lucrările întreprinse pe întuneric, au nevoie sine qua non de o fărâmă de lumină sau de o anumită lumină.


Lumina dumnezeiască


Dar, în urma Revelației divine, noi intuim existența unei lumini de dinainte de Creație, una dumnezeiască. O lumină intratrinitară. Lumină necreată, ea este o lumină pură și simplă, de acea puritate și simplitate pe care o are numai Dumnezeirea („este simplă în sine întreita și comuna subiectivitate divină” – ne spune Părintele Dumitru Stăniloae[1]). Sfânta Treime este (și) o Treime de Lumini. „Lumină este Tatăl, Lumină este Cuvântul, Lumină și Sfântul Duh, Care a fost trimis apostolilor în limbi de foc; și printr-Însul toată lumea se luminează a cinsti pe Sfânta Treime”, spune Luminânda praznicului Pogorârii Duhului Sfânt. Lumina este cea mai propice să ne sugereze maniera nașterii Fiului din Tatăl ceresc: „Lumină din Lumină”! Spunând revelație, ne gândim în primul rând la Schimbarea la față de pe Muntele Tabor. Acolo, Nașterile (cea din veci, din Tatăl, și cea din veac, din Fecioara Maria) și Învierea lui Hristos s-au întâlnit și s-au arătat împreună, istoric și profetic. Mandorla din icoane sugerează convingător acest lucru. Lumina aceea este chiar Slava lui Dumnezeu. Kabod Yahve. Totodată, cum atât de inspirat teologic și poetic o spune Troparul praznicului, este o lumină pururea fiitoare! O lumină care infuzează, necontenit și nesfârșit, viață, trăire. Sfântul Macarie cel Mare numește acea lumină veșmântul slavei lui Hristos, în care va îmbrăca Dumnezeu sufletele drepților după moarte[2]. Cutremurător cu ce cinstire îl așteaptă Mântuitorul pe om! Același lucru îl spune și Sfântul Dionisie Areopagitul[3]. Noi Îl invocăm la ceas de seară pe Hristos ca Lumină lină, „a sfintei slave a Tatălui ceresc”. Îi spunem, foarte propriu și sugestiv, Lumină neapropiată. Neapropiată, dar care vine în proximitatea omului, mai ales când acesta face eforturi ascetice pentru a o întâmpina și primi. Se apropie în chip eminent și iminent prin Fiul. Este o lumină spirituală pe care Sfântul Grigorie Palama o vede iradiind veșnic din prezența lui Iisus Hristos[4].


De altfel, Lumina este unul dintre numele lui Hristos: „Eu sunt Lumina lumii” (Ioan 8, 12). Lumina-Hristos se îmbracă cu lumina ca și cu o haină (Psalmul 103, 2). Noi la rândul nostru, la Botez, ne îmbrăcăm în Hristos, și, atunci, firesc este să ieșim luminați din acea baie.


Tot așa, noi Îl numim pe Hristos Soare; și, clar, este numai o imagine pentru ceva ce vine din cu totul altă lume decât cea a luminătorului cel mare. E Soarele de dincolo de soare!


La Răstignirea lui Hristos s-a făcut, semnificativ, întuneric peste lume (Matei 27, 45 // Marcu 15, 33// Luca 23, 44). Întunericul este lipsa luminii, așa după cum răul este lipsa binelui, urâtul lipsa frumosului. După judecată, cei nevrednici „vor fi aruncați în întunericul cel mai din afară” (Matei 8, 12; 25, 30). În afara lui Dumnezeu, tâlcuiește Părintele Pavel Florenski[5]. Dar la fel de îngrozitor este și întunericul cel din lăuntrul ființei umane. Tot un iad! Întunericul dens și prelung îl pune pe om în imposibilitatea de a făptui. Rămâne, totuși, lucrarea gândului. Dar, pentru întrupare, gândului îi este necesară lumina.


Și iarăși: Învierea înseamnă irumpere de lumină. Chemarea pascală aceasta este: „Veniți de luați lumină!” Prorocul Isaia vestise aceasta: „Poporul care locuia în întuneric va vedea lumină mare și voi cei ce locuiați în latura umbrei morții lumină va străluci peste voi” (Isaia 9, 1). Și de observat cum pentru noi, la plecarea din această lume, Biserica cere loc de lumină.

Prin această însoțire ființială cu Hristos, lumina dumnezeiască capătă un conținut euharistic. Când ne împărtășim cu Trupul și Sângele lui Hristos, ne împărtășim și cu acea lumină, care ne este dăruită pentru eternitate[6].


Duhul Sfânt este, și El, tot, numai Lumină. Duhul Sfânt este „Lumină și de lumină dătător”, „Lumină și Viață și Izvor viu, înțeles cu mintea” (Laudă la praznicului Cincizecimii)[7]. Lumina Duhului Sfânt este una extrem de încărcată teologic, cu multiple semnificații de credință, cum atât de apropiat o spune o rugăciune de după împărtășanie: „Văzut-am lumina cea adevărată, primit-am Duhul cele ceresc; aflat-am credința cea adevărată, nedespărțitei Treimi închinându-ne; că Aceasta ne-a mântuit pe noi.” Dreapta credință este în legătură cu Duhul. Lumina Duhului se revarsă mai întâi peste Apostoli, după care peste lumea întreagă, dar cu osebire asupra celor care se atașează Bisericii întemeiate prin Pogorârea Sa. Aceștia devin „fii cu chipuri luminate” (Irmosul de la Cântarea a 5-a, Canonul al doilea al praznicului Cincizecimii). Lumina Duhului înseamnă har (cum se vede la Cântarea a 4-a, Canonul al doilea al praznicului Cincizecimii). Cei care-l primesc sunt „luminați, străluciți și înnoiți cu minunată și prea frumoasă înnoire” (De la Cântarea a 9-a, Canonul al doilea al praznicului Cincizecimii). Primenirea este o necesitate ontologică a sufletului uman și ea implică cu necesitate lumina.


Acea lumină mintea omului o primește ca dar și se cuvine a o folosi dăruind-o mai departe, dar din dar. Lumina dumnezeiască pătrunde până în lăuntrul omului (îmbunătățit, bineînțeles) și este de aflat și acolo, nu numai dincolo de sine[8]. „I-o candelă aprinsă în fiece făptură”, observă atât de limpede și de mângâietor Ioan Alexandru[9]. Se cer îmbinate două: ieșirea din sine cu privirea în sine.


Dar ori de ce fel ar fi lumina, creată sau necreată[10], ea este frumoasă și indestructibil legată de frumusețe! Cum ne spune Părintele Pavel Florenski, unul dintre cei mai speciali teologi ai începutului de veac trecut:

„lumina este frumoasă în afara oricărei analize, în afara formei, este frumoasă în sine și face frumos tot ceea ce este vizibil”[11]. Și adaugă: „În percepția sensibilă, lumina este preponderent frumosul în sine, frumosul intuitiv. (...) Frumusețea ca manifestare sau ca demonstrare a ceea ce devine obiectiv este esențial legată de lumină, căci lumina este cea care face să apară tot ceea ce apare sau, după cum mărturisește Apostolul: «tot ceea ce este pe față, se descoperă în lumină» (Efeseni 5, 13).”

Toate frumusețile profunde ale Creației se vădesc în lumină. Nu poate fi existență fără lumină, existența adevărată are nevoie în creșterea ei de unire cu lumina, iar apoi, în maximum de rodire, de transfigurare luminoasă („Iar prin aceasta, tot ce este vădit se unește cu lumina care îl face să apară, și însuși se transformă în lumină sau, după cum mărturisește Apostolul,: «tot ceea ce este descoperit lumină este” (Efeseni 5, 14)»”. Concluzia marelui teolog este cutremurătoare, pentru că deduce o relație biunivocă strânsă, indestructibilă, între frumusețe și lumină: „Așadar, dacă frumusețea este ceea ce apare, iar ceea ce apare este lumină, atunci, repet, frumusețea este lumină și lumina este frumusețe.” Tot așa și pentru lumina necreată: „Iar lumina absolută este frumosul absolut”[12]. Așa cum nu există viață fără lumină, nu există viață nici fără frumusețe! În plus, ea este aceea care face (cât de frumos și cât de mângâietor!) că „măreția Domnului robește și cutremură inima” (Iov 22, 37) și se răspândește peste lume.



Vederea luminii dumnezeiești


Gândind la orice lumină, o legăm instantaneu de vedere, de orice fel ar fi ea, fizică sau spirituală. Sunt locuri unde ochiul bate, locuri unde ochiul se abate, locuri unde ochiul răzbate și locuri unde ochiul străbate. La această străbatere aspira Paul Gherasim. Sigur, pentru o vedere spirituală este nevoie de un ochi spiritual, un ochi interior, care slujește deopotrivă mintea și sufletul. În acest sens, Sfântul Efrem Sirul ne spune despre ochiul luminos, unul care funcționează prin intermediul credinței. Un ochi căruia virtuțile îi sporesc acuitatea, în timp ce păcatele, dimpotrivă, îl opacizează[13].


Vederea luminii dumnezeiești reprezintă în final o stare de supremă spiritualizare a celui ce vede[14]. Mintea omului, prin eforturi ascetice, cu ajutorul lui Dumnezeu, îndeosebi al Sfântului Duh, încearcă să pătrundă „în zona luminii dumnezeiești ce iradiază din sânul lăuntric al subiectului divin, sau al Sfintei Treimi”[15]. Lumina aceasta este într-atât de orbitoare pentru om, încât ea îi apare ca un „întuneric dumnezeiesc”, cum observă Sfântul Grigorie Palama[16]. Un lucru evidențiat și de episodul biblic cu Moise la Muntele Sinai (Ieșirea 10, 21-23). În viziunea lui Dionisie, întunericul acesta, „în care se spune că locuiește Dumnezeu”, este supraluminos[17]. Cum se vede, omul încearcă să deslușească câte ceva despre lumina dumnezeiască atât pe cale catafatică, cât și pe cea apofatică.


Lumina dumnezeiască ține de ființa lui Dumnezeu, e nemărginită și, ca atare, nu poate fi cuprinsă, în ea se înaintează la nesfârșit. Cum atât de frumos spune o Stihiră de la Vecernia mare a Praznicului Schimbării la Față: „Necuprinderea vărsării Tale de lumină, prin Schimbarea la Față și prin neapropierea dumnezeirii, văzând-o în munte Apostolii cei aleși, Hristoase, Cel ce ești fără început, în dumnezeiască răpire a minții s-a schimbat, și cu nor luminos împrejur străluciți fiind, au auzit glasul părintesc, care întărea taina întrupării Tale”. Necuprindere, neapropiere, răpire a minții, nor luminos, glasul părintesc..., iată câteva elemente de temei ale misticii Bisericii Răsăritului. Pe treapta supremă a rugăciunii curate se arată lumina dumnezeiască. La ea acced numai oamenii îmbunătățiți prin Duhul Sfânt. În felul acesta, ei Îl văd chiar pe Dumnezeu, consideră Părintele Dumitru Stăniloae[18], căci „Dumnezeu este izvorul luminii”[19]. Ceilalți, cei neîmbunătățiți, dar aflați mai mult sau mai puțin pe cale, o pot vedea, uneori, răsfrântă pe chipul în extaz al acelora. Vederea luminii dumnezeiești înseamnă unire cu ea. Taina Luminii se transmite omului. Rezultatul este o negrăită bucurie![20] Lumina dumnezeiască ține de energiile necreate, ca atare vederea ei se face numai prin revărsarea acelor energii capacitative în om, ceea ce presupune, când e bună receptarea lor, ajungerea la îndumnezeirea după har.


Cei care au văzut lumina dumnezeiască nu spun cel mai adesea că ar fi văzut-o ei, ci arată cum poate se poate ajunge la a fi văzută și cum este la vederea ei, ca și cum ar fi aflat de la alții, iar nu prin experiere personală. Vladimir Lossky consideră vederea luminii dumnezeiești ca pe o creștere a conștiinței de sine, pe care Părintele Stăniloae o echivalează cu starea de smerenie[21].


În afară de aceasta, și lumina fizică poate fi uneori vizualizată ca imagine a Luminii spirituale. De pildă, în biserică, atunci când soarele răsare și pătrunde prin ferestruica de la răsărit a altarului. Ce senzație! Ce spontană și limpede bucurie! Razele străbat văzut aerul, ca o vestire, ca o chemare venită din altă lume, mai presus de a noastră. Orientarea spre Răsărit are și acest rost, de întâmpinare și „captare” a luminii. Dar o receptare asemănătoare este posibilă și în natură, atunci când ea este lăsată în starea genuină de biserică, neîncepută sau cu temei spiritual lucrată.


Lumina formează o triadă cu cunoașterea și iubirea. Cu alte cuvinte cu cele ce alimentează existențial mintea și, respectiv, inima omului.


Teologia vorbește mult despre lumină în termeni de cunoaștere. De altfel, în general, a devenit un clișeu expresia „lumina cunoașterii”. Cu atât mai mult vederea luminii dumnezeiești este un mod suprem de cunoaștere. Dreptul Simeon, primindu-L pe Pruncul Iisus în brațele sale, ne avertizează că El este lumină spre descoperire neamurilor” (Luca 2, 32). Iar Troparul Nașterii Domnului ne spune limpede și apăsat că atunci „răsărit-a lumii Lumina cunoștinței”. Hristos este izvorul prim și ultim al cunoașterii noastre, în împreună lucrare cu Duhul Sfânt. Părintele Dumitru Stăniloae numește vederea luminii dumnezeiești „o cunoaștere mai presus de cunoaștere”[22], „o cunoaștere supraconceptuală”[23]. „Adâncurile de taină” ale lui Dumnezeu răzbat la noi ca lumină, ne spune bunul teolog[24].


Lumina nu este orice fel de cunoaștere, ci una care vine ca rod al iubirii. Ca atare, ea este și dătătoare de viață[25]. În mistica ortodoxă, „Lumina dumnezeiască e considerată ca fiind un reflex al feței iubitoare a lui Dumnezeu sau al fețelor ce se iubesc și ne iubesc, ale Sfintei Treimi”[26]. Prin lumina Sa ni se arată Dumnezeu la chip! Iubirea aceasta este molipsitoare și atotcuprinzătoare[27]. Întâlnirea supremă a omului cu Dumnezeu, precum și cea dintre doi oameni, se face în lumină și prin lumină[28]. „În clipa de întâlnire a ta ca întreg, îmi ești lumină”[29], cum frumos exprimă Părintele Dumitru Stăniloae. Suprema comunicare între oameni se face pe calea unei lumini care vine de dincolo de imanent. Într-un fel, lumina nu este niciodată de sine, este exprimare a iubirii, a celei a lui Dumnezeu în primă instanță, apoi a celei a omului în măsura în care el își păstrează condiția existențială: „Lumina spirituală e totdeauna expresia subiectelor ce se iubesc.”[30] Concluzia este pe cât de mângâietoare, pe atât de cutremurătoare: Orice iubire adevărată este necreată! Spunem despre un om că „s-a luminat la chip”. Iubirea este aceea care aduce cu precădere această luminare, binefăcătoare pentru cei din preajma lui.


Și aici, Părintele Dumitru, cu genialitatea lui, introduce un element cu adevărat inedit și major pentru teologia mistică: zâmbetul! Spune el:

„Lumina dumnezeiască este, dintr-un punct de vedere, tocmai iradierea zâmbitoare a dragostei divine, trăită în formă mai intensivă în clipele de ațintire extatică spre Dumnezeu”[31]. Dumnezeu care zâmbește este cu adevărat o prezență tandră și încurajatoare în viața omului: „Zâmbetul lui Dumnezeu și al omului, întâlniți în extazul dragostei, umple toate de lumină”[32].

Zâmbetul este una dintre exprimările miraculoase prin care Dumnezeu Și-l asociază pe om în izvorârea de lumină dumnezeiască. Privit în felul acesta, zâmbetul omului este moștenire de la Dumnezeu și cale sine qua non de comunicare în iubire: „Cine n-a observat că în privirea extatică a două ființe se luminează într-un zâmbet?”[33]. Zâmbetul lui Dumnezeu și zâmbetul omului nasc o lume miraculoasă a unei reciproce cuprinderi, într-o îmbrățișare mântuitoare. Zâmbetul concret al Părintelui Dumitru Stăniloae pogora pentru cel căruia îi zâmbea chiar zâmbetul lui Dumnezeu!


Biserica este pentru comunicare. Cu Dumnezeu și între oamenii Lui.

Biserica este pentru iubire! De Dumnezeu și de semen!

Biserica este pentru zâmbet!... Ca o chemare pentru tot omul!



Bolta cerească


Ceea ce a fost înainte de începutul lumii era neboltit....

În ceea ce privește cerul, cel din ziua întâia pare mai degrabă unul de factură cu totul spirituală, acel cerul cerului, care „este al Domnului” (Psalmul 113, 24), peste care S-a suit El (Psalmul 67, 34) sau cerurile cerurilor (Deuteronomul 10, 14), care-L slăvesc necontenit (Psalmul 148, 4). Un spațiu destinat comunicării spirituale dintre Dumnezeu și om, loc de întâlnire dintre lumina necreată și cea naturală. Dincolo de „bolta cea de peste pământ”, pe care tot El a întemeiat-o (Amos 9, 6), locuiește Domnul, se află Împărăția Lui, o Împărăție a luminii necreate, în care întunericul nu are loc, căci: „întunericul nu este întuneric la Tine și noaptea ca ziua va lumina. Cum este întunericul, așa este și lumina ei.” (Psalmul 138, 12). Este, vorba poetului, văz-duh (Daniel Turcea). Vedere de duh, pentru duh, prin duh, în duh. E un cer făcut din multe ceruri. Pavel a fost răpit până la al treilea. Acolo se află lumea cerească, cu îngerimea toată, creată și ea.

Bolta cerească este (doar? și?) o figură de stil poetică. Dar una care vine dintr-un anume fel de a vedea cerul al lumii vechi, cea a începuturilor, unul care a rămas în conștiința omului pentru vecie. Vederea omului creează în chip natural o boltă, una care cuprinde în ea, implicit, chipul crucii depline, spațiale, pluridimensionale. Putem să vedem prima boltă cerească în cerul-tărie (rachia), cel făcut în ziua a doua (Facerea 1, 14-15). Coperiș al lumii. Căci Dumnezeu „a întins cerul ca un cort” (Psalmul 103, 3)[34]. Este văzduh, aer. Deși îl „vedem”, nu este mai puțin greu de „apucat”. Bolta cerească este făcută pentru a purta în mișcare luminători mari și mici, care „cârmuiesc” ziua și noaptea, dar nu numai pentru aceasta. Un luminător va conduce pe regii magi la peștera nașterii lui Emanuel. Este boltă de zi, transparentă, și boltă de noapte, fundal pentru decorul înstelat. Prima pare nemărginită, a doua mai puțin. I se spune tărie nu în sens de duritate, ci de putere de îmbătare spirituală. Până în zilele noastre, obștesc poetic, folosim exprimarea tăria cerului. Cerul este făcut (și) pentru ca să poarte omul întru Poesie. Poesie de regăsit în Pictura mare, adesea extaziată de chipurile nenumărate ale cerului.

Bolta presupune cu necesitate susul, cerul. Bolta este o jumătate de sferă. Unde este cealaltă, pentru ca întregul să fie întreg? Pământul cu adâncul lui, este scris, adică cu apele primordiale de înainte de închegarea uscatului (Facere 1, 2).

Solomon ne spune că, la facerea lumii, Dumnezeu „a tras bolta cerului peste fața adâncului” (Pilde 8, 27). Făcând-o, S-a comportat oarecum ca un arhitect: „El a tras un cerc pe suprafața apelor, până la hotarul dintre lumină și întuneric” (Iov 26, 10). Cerul orizontului, marginea văzutului. Odată creată de Dumnezeu, lumina se revarsă biruitoare (Iov 22, 37). Ea face (cât de frumos și cât de mângâietor!) că „măreția Domnului robește și cutremură inima” (Iov 22, 37) și se răspândește peste lume. Toate frumusețile profunde ale Creației se vădesc în lumină. Bolta cerească nu separă, ci mijlocește și unește osmotic.


La capătul celălalt al lumii acesteia, în Apocalipsă, la sfârșitul lumii, cerurile se vor rula „ca o carte” (Apocalipsa 6, 14).



Bolta bisericilor


Bolta cerească coboară pe pământ aflându-și imaginea cea mai apropiată și cea mai adecvată în bolta cupolelor de biserici[1]. Pentru a ajunge la bolta bisericilor este de privit puțin, înainte, asupra structurilor generatoare ale unui locaș de cult, în general, și ale unei biserici, în particular. Căci sunt elemente pe care le vom regăsi în lucrările lui Paul Gherasim.


O biserică este, în principiu, o imagine „structurală” care își propune să reproducă „structura intimă și matematică a universului”. De aici îi poate veni frumusețea, din raportarea la „arhitectura” divină, originară[2]. Un al doilea element inspirator, de sugerat prin arhitectura sacră creștină, este noul Ierusalim, Ierusalimul ceresc, de formă pătrată (Apocalipsa 21, 12 și urm.)[3].


„Toată arhitectura sacră se reduce (...) la operarea cu „cvadratura cercului” sau transformarea cercului în pătrat”, sintetizează Jean Hani[4].

Sintetic sunt trei pași practici, clasici, de generare geometric-spirituală a unei biserici: trasarea unui cerc, orientarea lui (marcarea punctelor cardinale) și trasarea pătratului de bază. Orientarea înseamnă, de fapt, o cruce, care face legătura între cerc și pătrat.

„Cercul și pătratul sunt simboluri primordiale”, observă același Jean Hani. Simbolizarea lor se produce pe două planuri. Pe unul metafizic, în absolut, „ele reprezintă Perfecțiunea divină sub cele două aspecte ale sale; cercul sau sfera, ale căror puncte sunt egal depărtate de un centru, care este fără început și fără sfârșit și care reprezintă Unitatea nelimitată a lui Dumnezeu, Infinitatea Lui, Perfecțiunea Lui, iar pătratul sau cubul, formă pe toate laturile stabilă, este imaginea Imutabilității Sale, a Veșniciei Sale”. Apoi, la un alt nivel, „fizic”, cosmologic, cele două simboluri „rezumă toată Natura creată, în chiar ființa ei și în dinamismul ei: cercul este forma cerului, îndeosebi a activității cerului, instrument al Lucrării divine, care reglementează viața pe pământ, figura acestuia fiind un pătrat, pentru că, relativ la om, pământul este oarecum «nemișcat», pasiv și «oferindu-se» activității cerului”. Omul reprezintă „centrul acestei creații”, căci „sintetizează și stabilește o legătură între Înalt (Esența-Cer) și Jos (Substanța-Pământ); iar această relație este simbolizată, pe bună dreptate, prin semnul crucii”[5]. Fiind în structura ei ultimă o cruce, orice biserică sacralizează spațiul în care se află și devine loc privilegiat de comunicare pentru comunitatea căreia îi este destinată, este un omphalos[6].

Raportul dintre cerc și pătrat este ambivalent și biunivoc. Cercul, ca cer, aste superior pământului, pătratului, dar, pe de altă parte, pătratul este superior cercului pentru că spune despre stabilitate, în raport cu mișcarea „nedefinită” a cercului. Iar arhitectura, oriunde și oricând, are nevoie de stabilitate. Cum s-a văzut, chiar și Ierusalimul ceresc este de formă pătrată (Apocalipsa 21, 10)[7].


Prin trecerea de la cerc și pătrat la sferă și cub, de la plan la spațiu, se ajunge în plan arhitectural, sintetic vorbind, la cubul acoperit cu o cupolă. În vechime, aceasta era uneori zugrăvită precum un cer, înstelată. O reprezentare de aflat uneori și la biserici de lemn din Transilvania, ale căror bolți se și numeau... cerime. Desfășurarea arhitecturală obținută în felul acesta este menită să înlesnească comunicarea credincioșilor cu Dumnezeu, pe calea unui urcuș duhovnicesc ajutat de suirea privirii pe verticala lăcașului. În plus, în cazul bisericilor, cupola este surmontată de o cruce, ancoră aruncată în cer. Echilibrul pământesc este dublat de o stabilitate în ceruri. Se creează astfel un cadru adecvat pentru rugăciune și meditație[8].


Bolta presupune o cheie de boltă, o piatră centrală sine qua non care o închide și o face să se susțină. Și de aceea, probabil, în bolta principală a bisericilor ortodoxe este zugrăvit Iisus Pantocrator, imagine spirituală pentru Hristos ca piatră din capul unghiului (Psalmul 117, 22), cea aruncată de zidari (Matei 21, 42 // Luca 20, 18) și recuperată acum pentru un „unghi” rotunjit, îmblânzit. Sunt în biserică elemente de boltă privilegiate. Pe lângă amintita boltă a cupolei centrale, este conca absidei de la răsărit, care adăpostește altarul, cel care corespunde Sfintei Sfintelor[9]. Maica Domnului Platytera, în jilț, cu Pruncul în brațe, este cea zugrăvită acolo, îmbrățișând ocrotitor întreaga biserică. Maria și Biserica, două pururea Mirese ale lui Hristos. Pe bolta cupolei de peste pronaos, atunci când există, este zugrăvită iarăși Maica Domnului (Orantă, cu Pruncul în brațe), totodată și Maică nouă! Sunt puține persoanele care sunt prevăzute a fi pictate în bolțile cupolelor: Iisus Hristos ca „înger de mare sfat”, Iisus Hristos ca Emanuel, Maica Domnului, Arhanghelul Mihail, Sfântul Ioan, Înaintemergătorul Domnului[10].


În arhitectura bisericilor întâlnim nu numai emisfera, ci și părți ale ei: jumătăți - la abside, triunghiuri - la pandantive, dreptunghiuri - la arcade etc. Împreună dau ritm spațiului și, în general, sunt destinate spre zugrăvire specifică. Când vorbește despre zugrăvirea lor, Erminia le numește pe toate bolți.


Bolta nu străpunge cerul, precum fleșele, îl tatonează, îi cheamă învăluirea. Bolta ocrotește, apără, cuprinde, păstrează, comunică. Ea acoperă, dar acoperirea oferită de ea este una întru deschidere. Bolta este odihnitoare și mângâietoare pentru privire și pentru sufletul pe care-l slujește privirea. Boltirile bisericii sunt făcute pentru a te ajuta să treci dincolo de materia zidirii ei, să străbați până la cele cerești.


O boltă de biserică spartă, care lasă să vadă prin ea bolta cerului, este deodată, dezolantă și romantică.


Bolta este sprijinită adesea de o turlă (tambur). Alteori de coloane, în număr de patru, cum vedem, de pildă, la baldachinele altarelor (ciborium). În cazuri excepționale, măiestria arhitectului face să pară că bolta plutește. Ca la Sfânta Sofia de la Constantinopol[11] sau la biserica „Arca lui Noe” de la Alba Iulia. Cu ajutorul luminii este făcută ea să pară a pluti. Bolta este de aflat, sub o formă sau alta, și la portalurile de intrare sau la turnurile clopotniță, de la mânăstiri sau chiar și la unele biserici parohiale.


Bolțile răsfrâng întru ecou. Lumina răsună, cum atent sesizează Poetul[12].


Dar, bolta poate coborî sub pământ. Pivnițele vechi erau boltite, rimând cumva cu rotunjimea butiilor. Așa ajungem și la „Bolta rece”, loc de întâlnire și de îndelungă convorbire la o cană de vin al multora dintre luminătorii mici și mari ai culturii românești. Pogorâtă sub pământ, bolta capătă și o nuanță de tainiță, de adăpost ocrotitor al unor taine.


În general, o boltă cheamă poezia. Să ne gândim la o boltă de verdeață, dar mai ales la o frunte boltită. La noi, la români, cel puțin, o boltă de viță de vie este foarte prețuită și destul de prezentă.


În ceea ce privește octogonul, cercetătorii în cele ale arhitecturii ne spun că, dincolo de încărcătura simbolică, divizarea unui cerc în 4, 8 sau 16 dă senzația de stabilitate. Această divizare a fost utilizată mai ales pentru conturul exterior al edificiilor, în timp ce pentru cel interior divizarea se făcea cu 5 sau cu 10[13]. La Paul Gherasim ambele contururi se bazează pe octogon.



Bolțile de lumină ale lui Paul Gherasim


Boltă de lumină este tot o figură de stil poetică. În lipsa poeziei, ea nu există, e un non sens. În prezența poeziei ea capătă încărcătură spirituală majoră. Lumina nu poate fi prinsă într-o boltă. Lumina transcende orice boltă. Ea vine de dincolo de boltă sau trece dincolo de ea. Bolta este numai o impresie. Se poate lumina o boltă, dar, și atunci, lumina doar poposește pe ea, după care, transformată în lumină a spiritului, trece dincolo. Bolta vine din încercarea omului de a prinde și de a cuprinde, de a prinde pentru o clipă și de a cuprinde pentru totdeauna. Adevărata boltă de lumină poate fi numai una interioară.


Se pune întrebarea: cărei lumini îi sunt bolți cele din lucrările lui Paul Gherasim?


Pe frontispiciul Catalogului[14] pentru expoziția de la colocviul „Bolta de lumină – Octogon, de la Mânăstirea Lainici” (8-10 august 2019), autorul a ales întru emblemă, din multele foi volante rămase de pe urma bunului pictor, această însemnare:

Ea este pusă nu într-un pătrat, ci într-un dublu dreptunghi tremurat, în care o linie neagră se întretaie pe alocuri cu o alta roșie (generic vorbind). Tremuratul este unul venind din emoție. Cele trei rânduri scurte sintetizează toată gândirea de viață și picturală a lui Paul Gherasim. Pe una dintre primele pagini din Catalog este această notare: „Duminica – ziua luminii”. Dedesubt, sunt puse în paralel Hristo-grama (hrismonul) și octograma. Sub prima un 8, sub cea de-a doua semnul ∞, ceea ce vrea să spună în subsidiar că fiecare „-gramă” conține elementul generator al celeilalte. Pictorul sesizează „Simplitatea și claritatea simbolurilor creștine; lumina lor. Reprezentările lui Paul Gherasim, în general, sunt simbolice, dar Bolțile în chip osebit, cu tot ce implică aceasta, în primul rând o esențializare prin abstractizare[15]. Sunt simboluri care se concentrează pe păstrarea și transmiterea luminii celor simbolizate. Nu este prea mult de vorbit despre ele. Este de privit, de simțit, de trăit! Simbolică fiind pictura lui Paul Gherasim, ca atare „eliberată” de portretul-icoană, țintește ca în final ea să transmită numai prin pictura-pictură, prin tehnică și prin artă. Este greu de presupus că cineva va avea o experiență mistică văzând litere grecești sau octogoane, dar ar putea s-o aibă din reușita actului pictural în sine.


Textul Pro Logos funcționează ca un manifest de suflet, exprimând sintetic crezul pictorului:


„Din hexaimeron, porfira, mireasma umbrei și aurul, tainicul luminii.
A opta e ziua în care gustul bucuriei e-n gustul vederii prin lumina neapropiată a harului.
Lumină din Lumină, Cuvântul, roua vederii.
Frumusețea în sărbătoare se înveșmântează iar sărbătoarea este a sărbătorilor.
Două litere, caligrafiate în purpură și aur, A + W, una prin alta cuprind nesfârșirea și L (lambda), ca un murmur al începutului.
«Octogon», «Boltă de lumină», însemne ale unui pictor nevoit a relua și a reuni, într-o singură temă, frânturi de gând.”

Acesta este Paradisul în care jinduia el să-și aducă prietenii în taborică tabără. De pictură și de toate cele ale spiritului. Nu sunt lucruri complicate. Este puritatea și simplitatea ultimă, care cuprinde in noce toată mistica Bisericii de Răsărit. Regăsim aici toate frumoasele sale obsesii duhovnicesc-spirituale: mireasma, lumina, ziua a opta, gustul vederii, bucuria, roua, frumusețea, înveșmântarea, caligrafierea (scriere atentă, cu străduință și cu drag), culorile sale „de bază” (aur și purpură), murmurul, începutul (prolog, nu?), octogonul, bolta de lumină, frântura, gândul ș.a., îmbinate poetic într-o bijuterie de text, cu încărcătură sapiențială. E de remarcat cum pentru el ziua Învierii este o zi a Vederii. Sau cum pictorul este nevoit să facă ceea ce face, oarecum condamnat la împlinirea unei misiuni recuperatoare și regeneratoare. A subliniat cuvântul temă. Tema este unică și nesfârșit cuprinzătoare: exprimarea gândurilor venite în urma însoțirii cu Lumina-Cuvânt. Este de reflectat asupra propunerii sale de a transpune pe pânză nu atât natură (deși a tot îndemnat la întoarcerea la natură, exprimată emblematic prin Floarea de măr), ci gânduri, mai precis spus „frânturi de gând”. Este o smerită declarare a dorinței de a se apleca atent asupra detaliilor, acelea pe care mulți le pierd, iar odată cu ele, aferente lor, și profunzimea, și prospețimea, și farmecul vieții.


Bolțile lui Paul Gherasim sunt extrem de epurate. Par a ilustra credința, poate și nădejdea, dar ardoarea iubirii rămâne doar subînțeleasă, încă pecetluită. Paul Gherasim aduce în bidimensional ceea ce este spațial. Este, de altfel, calea de exprimare generală a bunei picturi. În ultimă instanță bolta ajunge tot o suprafață, dar una într-un spațiu cu multe dimensiuni, fizice și metafizice, spirituale și de duh. Bolțile lui Paul Gherasim sunt icoane ale bolților aievea, cele cu icoane propriu-zise.

Există o lucrare pe care aș lua-o drept pattern, pentru că adună și sintetizează.


Paul Gherasim - „Boltă de lumină”, 41x41cm, u/p

În ea avem, dispuse concentric, pătratul pânzei, un dublu cerc, două pătrate intersectându-se la 90 de grade și creând cele opt colțuri ale unui octogon, alt cerc dublu, iar în centru hrismonul esențializat, format din X și (crucea). Hristos pe cruce! În alte locuri, în centru, sugerând pe Iisus Hristos Pantocrator, apare scris LOGOS sau numai inițiala L (lambda). Cu acea grafică absolut specifică lui.


Figurile de bază ale tuturor acestor bolți de lumină sunt cercul, pătratul și octogonul, care se cuprind și se intersectează. Octogonul pare să fie și o trecere punte între cerc și pătrat, o îmblânzire a perfecțiunii acestora printr-o alta, divino-umană, ca să spunem așa. De cele mai multe ori, el apare ca întâlnirea dintre două pătrate. Octogonul ajunge uneori (ca în coperțile pentru Imne ale lui Ioan Alexandru) să fie personaj principal, scos în evidență față de celelalte figuri. Evidențiat cel mai adesea prin culoare, dar câteodată și ca desen ori compoziție. Sunt lucrări în care pare că Paul Gherasim se joacă, intersectând aceste figuri geometrice, descoperind astfel figuri subiaciente și făcându-le teritorii de culoare în mai blândă sau mai încinsă relație cu figuri învecinate. Uneori trecerile de la culoarea unei zone la cea a celei alăturate este foarte subtilă, diafană. Abia dacă le deslușești. Alteori, sunt suprafețe care sunt puse în evidență prin o intensificare a culorii, îndeosebi prin acel purpuriu, pe care Paul Gherasim îl iubea nespus.

(Mie mi se pare că atunci) Când întretăierea de figuri devine mai abundentă, mesajul vizual și cel spiritual mai pierd din limpezime și din forța de a se impune instantaneu. Lucrul acesta se vede și în desenele de pe una din paginile din Catalog, unde, în schițe, bolțile devin mai degrabă „grele”, pământene, decât aeriene. Este o pânză, cu patru octogoane, care trimite pe undeva cu gândul la Castel del Monte, cu geometria lui complicată, absconsă, extrem de încărcată simbolic.


Odată găsite figurile geometrice de bază, precum și feluritele lor posibilități de compunere valide artistic, provocarea principală constă în „colorarea” luminii. Culorile, după notațiile lui de pe desenele-schiță, foarte asemănătoare izvoadelor pentru icoane pe sticlă, sunt: alb, alb-argintiu, alb auriu, roșu, purpură, aur[16], pânză + ciară (sic!)... Cum însuși mărturisește, porfira și aurul sunt luate din Hexaimeronul Sfântului Vasile cel Mare. De fapt, singura culoare puternic afirmată este purpuriul. El aprinde focul și în celelalte. Acuarela pare să fie tehnica ce-l putea sluji cel mai apropiat pentru Bolți. Chiar și în uleiuri, culorile dau senzația a fi ca de apă, chiar dacă, în fond, sunt aeriene. În afară de culorile menționate, mai apar și altele, în general smerite: alburiuri, griuri, ocruri, nisipiuri,vioriuri și multele nuanțe ale trecerilor dintre ele.


Bolțile lui Paul Gherasim sunt bolți cu înscrisuri: hrismonul esențializat, A și W, Lamda (λ) spre Pi (Π) ș.a. Acest Lambda spre Pi dorea să sugereze apropierea lui Paul de Logos(ul divin). Uneori scrierea literelor aduce cu cea ieșită din pecetluirea prescurii cu pristolnicul.


La Paul Gherasim, Bolta de lumină spune despre ceva ce lui îi era extrem de drag, despre străvezime[17].


Răspunsul la întrebarea inițială acesta ar fi: lumina bolților lui Paul Gherasim este Lumina-Hristos, prezentă prin Numele Lui înscris acolo.



Paul Gherasim și Horia Bernea[18]


La o privire atentă, se pot descoperi anumite legături între Bolțile de lumină ale lui Paul Gherasim și Praporii lui Horia Bernea. Am ales pentru un început de exemplificare de la Paul Gherasim o pânza cu o năframă vălurită, care se apropie mai mult de un Prapor.


Paul Gherasim - „Boltă cu litere”, 19,3x19,3cm, a/h
Horia Bernea - „Prapor”, 1985

Pătratul și octogonul sunt prezente și la unul, și la celălalt, în structurarea compoziției. Totodată și o anumită transparență, chiar dacă ea este realizată în chip diferit de cei doi maeștri. La amândoi, uneori, pătratul sau rombul principal sugerează o năframă, una care trimite pe undeva și la antimis.

La Horia Bernea, în Prapori, cercul este mai puțin prezent. Pătratul și rombul sunt dominante. Avem și la el intersecția de pătrate. Par simbolice, dar în fond nu sunt. Lipsește hrismonul sau A și W. Lipsește, de fapt, orice simbolism. Ar fi de luat în considerarea și ciclul de Turle, unde găsim cubul de bază, nu și cupola. Și pentru că așa era modelul (de la Văratec). În ceea ce privește multele Interioare de biserică, aflăm în ele bolți, arcade. Detaliile arhitecturale și picturale sunt abundente. Ești (cu)prins de atmosfera puternică de în Biserică. Toate sunt întrupare. Lumea cu toată substanța și seva ei este extrem de prezentă. Vegetalul este cel care domină, irumpe, este expansiv. Dar apar și elemente de corp uman.

La Horia Bernea culorile sunt puternice, carnale, iubirea este prezentă ca un foc mistuitor de ardere de tot. Pânzele lui sunt cu adevărat „hrană”, gata-gata de transfigurare. La Paul Gherasim sunt mai aproape de momentul de după transsubstanțierea materiei euharistice. Pictura lui Paul Gherasim este una ascetică, abur, călugăroasă, a lui Horia Bernea mai carnală, senzuală, mirenească. Un filon țărănesc vechi este de regăsit la amândoi.

La Horia Bernea senzația este cea de pogorâre a cerului, de întrupare. La Paul cea de elevare spre el de sublimare. Maniere diferite, dar la fel de plauzibile de a exprima întâlnirea cu Dumnezeu și cu lumea Lui.



Sfârșit.

[1] Spunem cupolă când privim de la exterior și boltă când privim de la interior. La o construcție civilă (precum Ateneul Român, de pildă), nu vom vorbi despre boltă, ci numai despre cupolă. [2] „Căci frumusețea formei, ne spune Platon în Philebos, nu este așa cum se înțelege în mod obișnuit sub acest nume, ca cea a obiectelor vii și a reproducerii lor, ci este ceva care ține de rectiliniu și circular, cu ajutorul compasului, sforii și echerului. Căci aceste forme nu sunt frumoase ca altele numai în anumite condiții, ci sunt totdeauna frumoase în sine.” (Jean Hani, Le symbolisme du temple chretien, Ed. La Colombe, Paris, 1962, p. 28). [3] Ibidem, p. 26. [4] Ibidem, p. 29. [5] Ibidem, pp. 29-30. Tot de acolo: „Procedeul tradițional și, se poate spune, universal, pentru că poate fi întâlnit peste tot unde există arhitectură sacră, a fost descris de Vitruviu și practicat în Occident până la sfârșitul Evului Mediu: temeliile edificiului sunt orientate cu ajutorul unui gnomon (n.n. în forma cea mai simplă, un par) care permite ca să fie reperate cele două axe (cardo, nord-sud, și decumanus, est-vest). În centrul locului ales se ridică un catarg, în jurul căruia se trasează un cerc mare; se observă umbra care se mișcă în acest cerc; depărtarea maximă între umbra de dimineață și cea de seară indică axa est-vest; două cercuri sunt centrate pe punctele cardinale ale primului și indică prin intersecția lor colțurile pătratului. Acesta reprezintă cuadratura cercului solar. (...) E un dublu simbolism deodată cosmologic și ontologic: Cerul și Pământul – ordinea cosmologică – sunt formele exterioare, ultimul stadiu, ca să spunem așa, al Manifestării sau Creației, ai cărei doi poli sunt Esența universală și Substanța universală, reprezentate în ordinea corporală prin Cer și, respectiv, prin Pământ.” [6] „Biserica, fiind o cruce cardinală, orientată și centrată, sacralizează efectiv spațiul, ea este un omphalos al orașului peste care ea radiază, după cum și catedrala este omphalos pentru eparhia respectivă...” (Ibidem, p. 35) [7] Ibidem, p. 31. [8] Ibidem, pp. 32-33. [9] „Elementul sferic și ceresc al cupolei și al bolții se reflectă, în plan orizontal, în semicercul absidei ca este, pe pământ, locul cel mai «ceresc», cel care corespunde Sfintei Sfintelor a templului de la Ierusalim, Paradisului și Bisericii triumfătoare (biruitoare).” (Ibidem, p. 33) [10] Erminia picturii bizantine, Ed. Mitropolia Banatului, Timișoara, 1979, pp. 296-302. [11] Sfântul Maxim Mărturisitorul ar fi scris un Poem despre biserica Sfânta Sofia din Edesa (n.n. din Constantinopol, se pare, totuși, după descriere), în care, printre altele spune: „Este un lucru cu adevărat admirabil cum, în micimea sa, (acest templu) este asemănător lumii întinse.../ Iată acoperișul ei este întins precum cerurile: fără coloane, boltit și închis; între altele el este împodobit cu mozaicuri de aur, precum firmamentul de stele strălucitoare./ Și cupola sa înaltă, iată cum ea este comparabilă cu cerurile cerurilor.. și, asemănătoare cu o cască, partea superioară se sprijină solid pe cea inferioară./ Arcadele sale, vaste și splendide, reprezintă cele patru părți ale lumii, ele se aseamănă, în plus, prin varietatea culorilor, arcadei de slavă, celei a norilor.” (p. 34) [12] Ioan Alexandru, LuminaCă lumina până la noi răsună, în Imnele Iubirii. [13] „Moessel care a făcut relevee după principalele monumente din Egipt, Grecia și Roma, a arătat că toate diagramele geometrice (planuri orizontale și secțiuni verticale) se reduc la înscrierea într-un cerc sau mai multe cercuri concentrice, de unde unul sau mai multe poligoane regulate. Asta ne readuce la ritul de întemeiere, căci adesea cercul director al planului derivă din cercul de orientare de la întemeiere.” (E. Moessel, Die Proportion in der Antike und Mittelalter, apud Jean Hani, Op. cit., p. 39) [14] bolta de lumină – octogon, catalog îngrijit de Marius Pandele, produs de Asociația STUDIUL, Ed. Mânăstirea lainici, 2019. [15] Pentru o raportare teologică mai profundă la simbol, este de cercetat studiul Părintelui Dumitru Stăniloae Simbolul ca anticipare și temei al posibilității icoanei, Studii Teologice, București, Anul VI (1957), nr. 5-7. [16] „Din cele nevăzute la-nceput Ieșit-au câte sunt la arătare Întâi lumina aur s-a făcut Și-apoi pământ strigat-a sub picioare” (Ioan Alexandru, Lumina – Din cele nevăzute la-nceput, în Imnele Moldovei) [17] Străvezime, străvedere... de luat aminte la acest stră- (în sine sau atașat), particulă care poate spune despre vechime (cu -bun, -moș) sau despre ajungere dincolo de (cu -vedere, -pungere, -batere, -mutare) sau despre mai mult decât (cu -lucire, -luminare, -danie, -duință). [18] Este, în termenii lui Paul Gherasim, numai „un gând”. Rămâne ca pictorii să se pronunțe asupra gradului său de valabilitate.

[1] Pr. Prof. Dr. Dumitru STĂNILOAE, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 1, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1981, p. 167. [2] Idem, Teologia Morală Ortodoxă, Vol. III, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1981, p. 287. [3] P.G. III, 592, apud Ibidem, pp. 287-288. [4] Ibidem, p. 287. [5] Pavel Florenski, Stâlpul și Temelia Adevărului, Ed. Polirom, Iași, 1999, p. 142. [6] „Lumina tuturor se-mpărtășește Să-ntinzi potirul numai s-o primești Și pleacă după ce rodește Ca scuturându-te să-nveșnicești// Odată dăruindu-se nu poate De-a nu fi-ntreagă-n oricât de puțin i-ar trebui-o eternitate Să-și retragă slava dintr-un crin” (Ioan ALEXANDRU, LuminaLumina tuturor se-mpărtășește, în Imnele Putnei) [7] Iată minunata Laudă în întregul ei: „Duhul Sfânt este Lumină și Viață și Izvor viu, înțeles cu mintea. Duhul înțelepciunii, Duhul înțelegerii, bun drept înțelegător, stăpânitor, curățitor de păcate; Dumnezeu și îndumnezeitor, foc din foc purcezător; grăitor, lucrător, împărțitor de daruri; prin care toți proorocii și dumnezeieștii apostoli, împreună cu mucenicii s-au încununat. Uimitoare auzire, neobișnuită priveliște, foc care se împarte, aspre dăruirea de haruri.” [8] Pr. Prof. Dr. Dumitru STĂNILOAE, Op. cit., p. 289. [9] Ioan ALEXANDRU, Lumină lină, în Imnele iubirii. [10] Ar fi de recomandat, în legătură cu fizica și metafizica și spiritualitatea luminii, două surse recente: Horia-Roman Patapievici, Două eseuri despre paradis și o încheiere, Ed. Humanitas, București, 2019; Convorbirea diaconului Sorin Mihalache cu fizicianul Ștefan Cârstea, la Trinitas TV (5 ianuarie 2017) (https://www.youtube.com/watch?v=AyUoiTV7xWk). [11] Pavel Florenski, Op. cit., p. 68. [12] Ibidem. [13] Sebastian BROCK, Efrem Sirul, Ed. Deisis, Sibiu, 1998, pp. 88-91. Fecioara Maria, de pildă, este un ochi luminos al lumii. [14] Pr. Prof. Dr. Dumitru STĂNILOAE, Op. cit., p. 308. [15] Ibidem, p. 281. [16] Ibidem, p. 285. [17] Idem, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 1, p. 134. [18] Ibidem, p. 137. [19] Ibidem, p. 128. [20] „Cel ce vede lumina s-a unit atât de mult cu ea, că nu se mai cunoaște ca despărțit și ca deosebit de ea. Și dacă lumina este mai presus de orice putință de a o înțelege și tâlcui, el însuși își devine sie mai presus de orice înțelegere. Totul a devenit o lumină care umple toate și o bucurie curată, o negrăită fericire. Deosebirile persistă ontologic, dar nu se mai simt. Sau, cel ce vede lumina și simte bucuria știe de sine numai atâta, că o vede și o simte și că nu e de la el.” (Idem, Teologia Morală Ortodoxă, Vol. III, p. 308). [21] Ibidem, p. 286. [22] Ibidem, p. 290. [23] Ibidem, p. 292. [24] Ibidem, p. 282. [25] „Lumina e totodată cunoaștere, iar lumina cunoștinței e fructul iubirii. Dar o lumină sau o cunoaștere care răsare din iubire, care nu e decât o expresie a stării de iubire, este în același timp viață.” (Ibidem, p. 280). [26] Ibidem, p. 282. [27] „Cel ce vede lumina divină o experiază în modul cel mai general ca pe un vast infinit, intim și sfânt adăpost al iubirii, care-l acoperă, care-l primește în interiorul lui, cuprinzând toate, în același timp în chip unitar și simplu, în iubirea lui.” (Ibidem, p. 298). [28]„Cine privește la o lumină care iradiază de pe fața celui iubit se umple și el de acea lumină. Lumina și lucirea de pe fața celui iubit se întinde pe fața celui ce iubește, învăluindu-i pe amândoi într-o lumină și o bucurie comună, care, cu timpul, imprimându-se în priviri și în trăsături, îi face asemenea.” (Ibidem, p. 285) [29] Ibidem, p. 294. [30] Ibidem, p. 280. [31] Ibidem. [32] Ibidem, p. 294. [33] Ibidem, p. 280. [34] Ar fi profitabil de cercetat asupra „culturii cortului” pe parcursul istoriei umanității, de la cei mai vechi și până în zilele noastre, trecând, bineînțeles, și prin Cortul Mărturiei.

Comentários


bottom of page