top of page

Viața și arhitectura din Muntele Athos (traducere partea 1)

Autor: Aidan Hart ( https://aidanharticons.com/ )

Traducere realizată de: Ecaterina Butoi




„Împacă-te cu tine însuți şi cerul şi pământul vor face pace cu tine. Întărește-te ca să intri în cămara cea mai dinăuntru, şi vei vedea cămara cerească, deoarece şi una şi cealaltă sunt aceeaşi. Scara ce duce la Împărăția Cerurilor se află în tine, în tainiţa sufletului tău. Curăţeşte-te de păcate şi vei găsi cărările suişului”. (Sf. Isaac Sirul, Calea Asceților)

Muntele Athos este un loc în care călugării și pelerinii coboară în cămara cea mai dinăuntru a sufletului lor, ca într-o mină, pentru a descoperi o comoară spirituală: cărările suișului spre Împărăția Cerurilor despre care vorbește Sfântul Isaac Sirul. Comorile palpabile ale Athosului se află în raclele ce adăpostesc neprețuitele sfinte moaște. Toate construcțiile, icoanele, cântările, miresmele poartă în ele trăirea duhovnicească dobândită de nevoitori prin lucrarea asiduă asupra celui mai tainic lăuntru.

În această cuvântare aș vrea să analizez, în linii mari, la ce se referă această comoară spirituală, uneltele de trebuință pentru dezgroparea și scoaterea ei la lumină, și felul în care arhitectura lăcașurilor de rugăciune reflectă aceste bogății duhovnicești. Nu sunt în măsură să vorbesc despre aceste lucruri, din moment ce nu sunt călugăr athonit, dar ceea ce-mi dă îndrăzneală să spun câteva gânduri despre acest subiect este faptul că am locuit în Sfântul Munte aproximativ doi ani, și am ajuns să cunosc câțiva călugări de acolo.

Înainte de a începe expunerea propriu-zisă, permiteți-mi să prezint pe scurt câteva aspecte generale ale Republicii autonome a Sfântului Munte.

Regiunea Athos se află în extremitatea estică a peninsulei Calcidice din partea de S-E a Greciei, având 60 de kilometri lungime și o lățime ce variază între 8 și 12 kilometri. Cât despre Sfântul Munte în sine, altitudinea sa maximă este de 2.033 de metri. Călugării au început să viețuiască aici cel puțin din secolul al VII-lea, însă forma actuală de organizare a comunității datează din vremea Sfântului Cuvios Atanasie Athonitul, de acum peste o mie de ani. În prezent, aici locuiesc 2.600 de monahi. Numărul lor a crescut începând cu anii `70, când erau doar în jur de 1000 de monahi, cei mai mulți dintre aceștia înaintați în vârstă. Muntele Athos este o republică monahală, singura din lume în care dreptul de a fi cetățean se acordă prin voința exprimată a omului, nu prin naștere, așa cum se obișnuiește.

Toate cele trei tipuri de viață monahală se întâlnesc în Muntele Athos. În primul rând, există chinoviile, mănăstiri cu viață de obște, în care toate bunurile se pun la comun, iar călugării fac ascultare de stareț. Există douăzeci de astfel de lăcașuri, independente una față de cealaltă, chiar dacă deciziile ce privesc ordinea întregului Munte sunt luate de reprezentanții din capitala Republicii, Kareia. Apoi întâlnim schituri, multe dintre acestea fiind organizate sub forma unor sate alcătuite din case sau simple colibe ce servesc drept chilii pentru un număr mic de călugări (schiturile românești și cele rusești sunt organizate asemenea mănăstirilor). Fiecare chilie are capela sa în care se săvârșesc slujbele zilnice. Duminicile și în zilele de sărbătoare, toți călugării din chiliile schitului se adună la slujbă în biserica principală, numită kiriakon. În Sfântul Munte există douăsprezece astfel de schituri.

În cele din urmă, întâlnim și chilii individuale, ale pustnicilor, înfățișate sub diverse forme, de la case până la peșteri.

Într-o zi obișnuită la mănăstire, programul călugărilor se desfășoară aproximativ astfel: între ora două și trei dimineața-rugăciuni în chilie, între ora trei și șase dimineața-slujbă încheiată cu Sfânta Liturghie, apoi urmează odihna sau lucrul până la ora mesei, servită în jurul orei zece; apoi urmează lucrul, slujba de la ora patru la cinci și jumătate, urmată de cină (în cazul în care nu e o zi de post), și apoi Vecernia de la ora șapte, după care călugării se retrag în chiliile lor. În multe zile de peste an se fac privegheri de toată noaptea, care durează între șase și douăsprezece ore sau chiar mai mult.




Comoara tăinuită

Acestea sunt câteva din aspectele vizibile ale vieții în Muntele Athos, despre trupul său. Dar cum rămâne cu sufletul său? În ce constă miezul acestui mod de viețuire?

Răspunsul este simplu: țelul călugărului de a se uni cu Hristos, țel pe care îl împărtășește cu toți credincioșii creștini ortodocși. Și, cu siguranță, țelul unirii cu Dumnezeu este ținta finală a tuturor marilor tradiții spirituale.

Călugărul știe că la botezul său, după ce a fost uns cu Sfântul Mir, a primit bogăția darurilor Sfântului Duh; așadar el este deja purtător al Duhului Sfânt. Cămara cea mai dinlăuntru a ființei sale (nous) a primit la botez Raiul întrucât a fost răsădit într-însul pomul vieții. Omul a devenit asemenea unui munte sfânt ce tăinuiește o comoară înlăuntrul său.

Călugărul în devenire realizează, de asemenea, că din cauza nebuneștii sale viețuiri iubitoare de sine, nu se poate atinge încă de moștenirea sa întrucât nu a ajuns încă la măsura omului desăvârșit răsădită înlăuntrul său. Omul este în pericol de a muri înainte să descopere cine este cu adevărat. El ascunde lumina din interiorul său în loc să o lase să strălucească prin toate înzestrările sale fizice și spirituale. Își dă seama că rămâne în fața porților închise ale Raiului care se află în sine însuși, și știe prea bine că și de-ar putea să-și forțeze intrarea în Împărăția Cerurilor, nu ar putea suporta, în starea sa decăzută, slava lui Dumnezeu.

Viața monahală a unei persoane începe din momentul în care aceasta, asemenea fiului risipitor, „își vine în fire”, își revine în simțiri. Își aduce aminte de Viața pe are a primit-o în urma Mirungerii, petrecute asemenea unei Rusalii personale, și decide să se întoarcă. Dar acesta nu-și aduce aminte doar de taina ce s-a petrecut la Mirungere, ci și de Împărăția Cerurilor, pentru că se afla în coapsele lui Adam și ale Evei atunci când aceștia erau în Rai, iar firea umană comună păstrează o amintire adânc întipărită a bucuriei negrăite pe care aceștia o simțeau în prezența lui Dumnezeu. Atunci când Domnul, în marea Sa milostivire, îi dăruiește omului o întrevedere a luminii nezidite, omul este cuprins de uimire, dar în același timp are și sentimentul că s-ar fi întors acasă. Un crâmpei din această lumină i se poate dezvălui prin frumusețea smerită a unei slujbe, prin întâlnirea unui sfânt, vizitarea unei mănăstiri, contemplarea unei opere de artă -prin orice mijloace rânduiește Dumnezeu. Odată ce i-a fost îngăduită o scurtă privire a slavei cerești, ascetul este pregătit să înfrunte orice greutate pentru a ajunge să se bucure neîntrerupt de aceasta.

Pentru călugăr, bogățiile harului Sfântului Duh sunt ascunse în adâncul viețuirii monahale. Pentru mirean, acestea sunt ascunse în slujirea pe care o are în lume și în rugăciunea sa. Fiecare are pământul lui pe care trebuie să-l lucreze, însă răsplata este aceeași. Pentru monah, prețul pe care l-a plătit pentru pământul său este viața ascetică petrecută în ascultare, sărăcie și feciorie. Răsplata pentru omul de rând este aceeași cu a monahului -doar pământul diferă și moneda cu care l-a cumpărat.

Când vorbim despre un preț, nu ne referim, desigur, la faptul că încheiem un târg cu Dumnezeu ca să primim răsplata, ca și cum am putea pretinde vreun drept asupra răsplății doar pentru că am plătit prețul. Imaginea unei tranzacții comerciale e strict o metaforă. Poate e mai aproape de adevăr să spunem că viața ascetică constă în lepădarea bunurilor lumești, în a lăsa totul în urmă. Lupta constă în a ne convinge pe noi înșine că ceea ce este trecător trebuie tratat ca atare, nu ca și când ar fi veșnic și suficient în sine.



Veșmintele monahului sunt negre deoarece acesta se tânguiește după patria pierdută; negrul îi amintește monahului că în ciuda tuturor plăcerilor din această lume, pe el nimic nu-l va mulțumi pe deplin decât slava lui Dumnezeu. Negrul reprezintă absența luminii, ceea ce înseamnă că viața monahală este o continuă așteptare încordată, o rugăciune continuă pentru a fi îmbrăcați, ca și cu o haină, în lumina necreată pe care Iisus Hristos le-a descoperit-o ucenicilor Săi în Muntele Taborului. La slujba Praznicului Schimbării la Față a Domnului se rostește la un moment dat:

„În Muntele Taborului schimbându-Se la față Mântuitorul, având cu Sine pe ucenicii aleși, cu preamărire a strălucit, arătând ucenicilor că de vor străluci cu mulțimea virtuților, se vor învrednici și de dumnezeiasca mărire”. (Vecernia Mare)

Acest pasaj se referă la frumusețea originară a omului înveșmântat cu Duhul Sfânt. În Cartea Facerii se spune că după ce Adam și Eva au păcătuit, ei au văzut că sunt goi. Mulți teologi analizează pasajul, spunând că cei doi au pierdut hainele de lumină ce-i înveșmântau înainte de cădere. Atunci când umanitatea îndumnezeită și-a pierdut, prin cădere, dumnezeiasca mărire, ceea ce a rămas din ea a fost simpla umanitate dezgolită.

Urmându-i lui Hristos pe Muntele Golgotei, celălalt munte sfânt, călugărul caută să-și recapete haina de lumină, lumina taborică a slavei lui Dumnezeu. El poate câștiga Viața doar prin moarte, Taborul prin Golgota. „Dă-i Domnului inima ta, iar El va face din ea templu al Său”, e o vorbă des folosită în Athos. Sfântul Atanasie cel Mare spune că: „ Dumnezeu S-a făcut Om pentru ca omul să se poată îndumnezei”. Sfântul Nicolae Cabasila, ce a trăit în veacul al paisprezecelea, scrie că:

„sufletul omenesc este însetat după desăvârșire, după apa cea veșnică, şi atunci cum ar putea să-l sature această lume a noastră, trecătoare? [...] Dacă ochiul a fost făcut anume ca să caute lumina şi să se sature de ea, iar urechea pentru sunete şi toate celelalte după rostul lor, atunci dorința sufletului se împlinește numai când găsește pe Dumnezeu. Se vede că aşa este sortit sufletului, să nu-şi afle liniștea decât în Hristos”. (Sf. Nicolae Cabasila, Despre Viața în Hristos)

Arhitectura” sinelui omului

Dacă scopul călugărului este să îl primească în sine pe Dumnezeu, să se unească cu El, atunci care sunt mijloacele prin care el își procură țarina pe care o va lucra pentru a-și primi plata? Moneda pe care o dă la schimb călugărul este viața ascetică, trăită ca expresie a nădejdii în Dumnezeu. Dar înainte de cerceta această viață este de folos să cunoaștem învățătura Părinților Filocalici despre ceea ce putem numi anatomia spirituală a omului, sau arhitectura sinelui omului. Această arhitectură interioară nu stă doar la baza nevoințelor călugărului, ci și a arhitecturii bisericii. Templul, ca arhetip, este însuși omul; trupul său este templu al Duhului Sfânt. E adevărat că tipul de arhitectură pe care o cultură îl crează surprinde percepția acesteia asupra omului; este ca o icoană a stării sale spirituale, fie ea bună sau bolnavă.

Scopul întregii tradiții ascetice a monahismului este să restaureze în om unitatea desăvârșită a facultăților sale sufletești. Acest demers implică o reconstruire a templului inimii omului potrivit modelului hristologic. La final, templul este pregătit să primească în sine Duhul Sfânt, la fel cum și în templul lui Solomon s-a sălășluit Duhul Sfânt după ce lăcașul a fost săvârșit cum se cuvenea.

În ființa omului căzut, toate forțele sale poartă război una împotriva celeilalte, împotriva lumii materiale, a aproapelui, și împotriva lui Dumnezeu. Sfințenia este pur și simplu o întoarcere la desăvârșire. Așa cum se va vedea și mai departe, arhitectura Bisericii ortodoxe și întreaga organizare a unei mănăstiri athonite reflectă un stil de viață cu totul dedicat, din iubire, slujirii lui Dumnezeu și oamenilor. Noi, oamenii, suntem făcuți după chipul lui Dumnezeu, suntem icoane vii, așadar desăvârșirea vine pe măsură ce cultivăm înlăuntrul nostru asemănarea cu prototipul divin.

Omul este construit treimic, o unitate între trup, suflet și duh, așa cum biserica este o unitate între pronaos, naos și altar. Inima este cea care are puterea de a uni această treime; în cazul bisericii, ea corespunde altarului (Prestolului). Prin acest altar viu al inimii, Dumnezeu se poate sălășlui în întreaga ființă. Datorită inimii, mai precis a ochiului inimii, Îl putem cunoaște pe Dumnezeu, oamenii, lucrurile în mod direct, nemijlocit. Această înzestrare crucială a omului cu puterea de a „vedea”, aproape pierdută în această epocă secularizată, se numește inteligența inimii (sau nous în greacă).

În opoziție față de nous se află inteligența minții, înzestrarea omului cu puterea de a judeca în mod logic, rațiunea (sau dianoia în greacă), prin care putem doar cunoaște lucruri despre Dumnezeu, oameni și lucruri. Acest tip de inteligență gestionează matematic informațiile pe care le primim; ea analizează fenomenele compartimentându-le, și găsește unitatea în dispunerea logică, precisă a informațiilor. Dumnezeu a creat-o cu scopul de a formula concepte sau de a extrage concluzii din informațiile pe care le primim de la simțurile trupești sau de la nous. Rațiunea are un rol important pentru om, însă, cu toate acestea, ea este secundară forței de pătrundere mult mai mare a inteligenței inimii. Așa cum susține vehement și Philip Sherrard în scrierile sale recente, una dintre cauzele sărăcirii culturale și spirituale care compun peisajul societății secularizate constă în subjugarea inteligenței inimii de către rațiune. Rațiunea nu poate înțelege nimic aflat în afara logicii, deoarece nu acesta e scopul pentru care a fost creată. Dacă noi predăm rațiunii autoritatea de drept a inteligenței inimii, vom cădea în mândrie și vom ajunge să vedem lumea ca pe o extensie a propriului sine egoist. Prin Raționalism nu se poate transcende; iar sub conducerea sa iau naștere cultura și arhitectura antropocentrice.

Inițial, culturile antropocentrice au definit frumusețea ca fiind ordine, măsură, unitate matematică. Curând însă, omul a început să aibă frământări în această închisoare construită cu precizie; așadar va încerca să evadeze din sine, inițial prin exersarea unor emoții intense, ca în Romantism, și în final prin anarhia individualismului, ca în Modernism. În această ultimă etapă, arta secularizată încearcă să evadeze, să transcendă prin inovație, prin „șocul noutății”, așa cum îl numește criticul de artă Robert Hughes. Acest individualism, însă, nu face decât să fragmenteze cultura societății respective, îndepărtând-o de relația cu divinitatea; aceasta fiind singura care îl poate ajuta pe om să evadeze din sine, sau, mai bine spus, să îl ajute să se întoarcă la adevăratul lui sine ascuns în Dumnezeu.

Așadar, unitatea firească, inspiratoare în arhitectură poate lua naștere doar din experiența unității trăite de arhitect, iar această cunoaștere a unității se face prin nous, nu prin rațiunea autonomă. Rolul rațiunii este să proiecteze această unitate într-o formă arhitecturală, dar ea, în sine, nu poate experia unitatea cosmică divină.

Într-o persoană care funcționează cum trebuie, adică sfântul, înzestrările menționate mai sus sunt unite în contemplarea lui Dumnezeu și a iubirii Sale pentru întreaga Creație. Sfântul nu vede nimic ca fiind mort, fără viață, fără sens, doar un simplu lucru, pentru că el sau ea Îl vede pe Dumnezeu cu ochii inimii în întreaga Creație, în înger dar și-n piatră.



Natura contemplării lui Dumnezeu prin Creația Sa este detaliată în scrieri precum Filocalia, unde suntem învățați că orice lucru este creat de Dumnezeu Cuvântul printr-un cuvânt aparte rostit de El, numit logos. Sfântul percepe aceste Cuvinte din univers ca pe niște note muzicale într-o simfonie a iubirii dedicată omului de către Dumnezeul dragostei. Aceste Cuvinte alcătuiesc o poezie scrisă de Duhul Sfânt, în care sunt destăinuite lucruri profunde. Cu ajutorul simțurilor trupești, sfântul vede forma exterioară a fiecărui logos (cristalizarea sa în materie), și cu ochii inimii întrezărește logosul din interiorul materiei. Ochii inimii sunt ochii celei îndrăgostite care tânjește să-și întâlnească Iubitul.

Cel luminat poate fi apoi îndrumat să-și exprime revelația întâlnirii cu Dumnezeu prin puterea rațiunii, și să-L slăvească prin manifestări exterioare, cum ar fi compunerea sau cântarea imnurilor bisericești, printr-o povață dată cuiva, prin scris sau, bineînțeles, prin arhitectură. În aceasta constă funcția rațiunii; ea găsește căi prin care să exprime ce a văzut inima (nous), prin mijloace culturale. Însuși cuvântul „cultură” derivă din latinescul colere, care înseamnă nu doar „a cultiva”, ci și „a se închina/ a cinsti”. Cultura este, în esență, expresia cinstirii lui Dumnezeu prin cultivarea sacră a lumii materiale. În termeni teologici fie spus, cultura autentică este o transfigurare a cosmosului.

Așadar, este clar că scopul materiei este unul de mediere: Dumnezeu se descoperă pe Sine umanității prin materie, iar umanitatea (când facultățile sale interioare se află în armonie) transformă creația într-o laudă pe care o aduce Creatorului acesteia. O biserică ridicată din piatră sau orice construcție frumoasă din piatră reprezintă o laudă fără cuvinte adusă Celui care a creat piatra.

Întrucât Creației i-a fost rânduit să devină mai mult decât lucru creat, învățătura ortodoxă ne spune că nu trebuie să renunțăm doar la cele rele, ci și la cele bune, la frumusețea acestei lumi și la noi înșine. Din acest motiv călugării iubesc pustia, Dumnezeu se arată lui Moise pe muntele Sinai, iar muntele stâncos al Athosului atrage monahii la rugăciune. Cuvântul „călugăr” în sine înseamnă „însingurat”. Doar după ce chiar și binele a fost înapoiat Dumnezeului Binelui, poate fi creația transfigurată și făcută „bună foarte”.

Acesta este motivul pentru care în icoanele cu Schimbarea la Față a Domului, Muntele Taborului este înfățișat ca fiind arid, pustiu. Frumusețile lumii, asemenea urmelor unor pași, i-au călăuzit pe ucenici spre Frumusețea Însăși. Acolo, pe culmile muntelui Tabor, frumusețea lumii nu e înfățișată ca fiind ceva pământesc -creat, ci dumnezeiesc -o lumină necreată ce strălucește din Însăși Ființa lui Iisus Hristos. Noi, oamenii, și întregul univers suntem asemenea unor nestemate ale căror culori unice se descoperă doar atunci când sunt străbătute de lumina lui Hristos. Esența omului (instress, cum ar numi-o Gerard Manley Hopkins), numele său, este revelat în această lumină necreată.

Așa cum vom vedea în fragmentele următoare, această teologie a luminii, această unire a omului cu Dumnezeu, care nu conduce la o contopire impersonală, este aspectul central al arhitecturii tradiționale a bisericii. Unirea dintre lumină și materie realizată în construcția bisericii este o icoană a unirii dintre Creator și Creația Sa.

Din nefericire, însă, mulți dintre noi nu avem experiența sfinților. Deși credinciosul are Duhul Sfânt în sine, în cămara cea mai dinlăuntru a sufletului său, confuzia care domnește în celelalte încăperi -facultățile interioare menționate mai sus- împiedică Duhul Sfânt să pătrundă în ele și să le umple de lumină și de bună mireasmă. Prin ignoranță și neglijență ajungem să ținem lumina încuiată în locul cel mai adânc din sufletul nostru. Credința și viața ascetică sunt mijloace prin care putem reface ordinea în încăperile degradate ale sufletului, astfel încât Împăratul Slavei să poată ieși din cămara cea mai ascunsă și să se sălășluiască în toate celelalte încăperi, umplându-le cu iubire, bucurie și pace. Viața ascetică este, de asemenea, o luptă continuă, un război care încetează doar la moarte.




Commenti


bottom of page