Atât Giunta Pisano cât şi ucenicii săi, dimpreună cu toţi acei al căror nume a rămas necunoscut pentru totdeauna, mărturisesc, prin lucrarea vieţii lor, despre o tainică frumuseţe a virtuţilor, despre puterea transfiguratoare a acestora, arătându-ni-se, totodată, că între ardoare şi înţelegere stă buna-cuviinţă (calea înţelepciunii).

​

Una este ca plăsmuirile minţii să ia chipul eului şi alta-i topirea acestuia în lucrare.

​

Cum-ul primirii vine din câtul dăruirii sinelui. Nici Fra Beato Angelico, nici fraţii Van Eyck nu au dorit, prin însuşirile şi darurile ce le aveau - care erau mari dobândirea unor rezultate uşoare, ci năzuinţă le-a fost munca însoţită de tăcere, sinceritate, bucurie, răbdare şi dragoste. Urmaşii lor, minţi cutezătoare, cărora, după dorinţă însoţită de ardoare, cetatea „artelor liberale" le-a deschis, în cele din urmă, porţile, primindu-i, îşi identificau titlul nou-dobândit, de artist, cu acela de savant, de om al ştiinţei. Pictura ajunge a fi definită „una cosa mentale", ori ştiinţa ştiinţelor", cum o numiseră doi dintre cei mai de seamă reprezentanţi ai unui timp atât de glorificat - Leonardo da Vinci şi Michelangelo.

​

„Cinstita îndeletnicire" cerea, de aici înainte, multă învăţătură, erudiţie chiar, întrucât orizonturile ce se deschideau necontenit faceau dintr-un domeniu al poeziei deopotrivă un obiect al ştiinţei autonome, o cale a cercetării.

​

A studia (spoude, gr.) ajunge pasiune aproape în sine, a cerceta însemnând a avea gust pentru aceasta. Drept urmare, sub povara unei libertăţi nespus de dorite, drumurile artei au fost prelungite fără încetare, prin proiecte ale inteligenţei şi imaginaţiei, spre zone abisale, labirintice, conştiinţa artistului trebuind să-şi formuleze în aşa fel opiniile, încât acestea să se dovedească a fi cât mai personale, obsesivă cerinţă de aici încolo.

​

Iscodind cu imaginaţia cele nesupuse încă vederii, mintea încearcă necontenit ca, prin proiectele sale, să se vadă, de fapt, pe sine, ca .autoare a unor plăsmuiri îndrăzneţe, a unei imagini asupra lumii în continuă schimbare.

​

De la a şti ( pornire ambiţioasă) şi până la a avea o opinie (acordul minţii cu ea însăşi), totul stă sub semnul poeziei, întrucât, urmând a da chip unor proiecte niciodată atinse ale minţii, conştiinţa are în faţă ceva de neatins, virtual şi care, la uşoara întrezărire, se preschimbă într-o înfăţişare încă şi mai dorită, şi mai tainică. De aici, toate sunt descoperite ca în oglinzi paralele ale conştiinţei; voinţa liberă prin dorinţă are în faţă, drept antiteză, oglindirea libertăţii morale.

​

A fi mereu la marginile şi totodată în centrul universului, iată condiţia „trestiei gânditoare", pecetea acesteia în lucruri.

​

Simbolic, se caută centrul - necontenită înaintare prin întoarcere.

Ceea ce se cere pentru minte este de a pune început lucrului.