STUDIUL. Andrei Pleșu

Notă: Rezumatul întâlnirii din data de 11 februarie 2020 de la Colegiul Noua Europă, a fost realizat de Andrei Poganu, student anul I la Facultatea de Științe Politice, Filosofie și Științe ale Comunicării (specializarea Filosofie), Timișoara, și revizuit de domnul Andrei Pleșu

Despre Paul Gherasim

Două lucruri mi-au plăcut, în mod special, la domnul Paul Gherasim. Mai întâi, bunul lui gust și talentul. Sigur că e vorba și de o înzestrare naturală, dar chiar și așa ea merită lăudată, pentru că posesorul ei a folosit-o cum trebuie. Îmi aduc aminte de modul lui de a organiza o simeză de a pune lucrările pe perete, de a gândi un ansamblu expozițional. (Singurul dezavantaj era că dura cam mult...). Și era exigent până în ultima clipă, mai ales dacă era vorba de lucrările lui. Nu am văzut expoziții mai bine gândite și mai frumos ”ambalate”, pe vremea aia, decât cele făcute de domnul Paul Gherasim: pură vizualitate, organicitate, coerență.

Al doilea lucru, poate și mai important decât primul, este legat de contextul istoric. Înainte de `89, existau două categorii de artiști: artiștii acomodanți, resemnații, adică cei care se conformau ”politicii” regimului, și cei care forțau ușa avangardei, ”revoluționarii”, cei care se opuneau liniei impuse de ideologia de partid și de stat. În acest context, domnul Paul a venit cu o viziune cu totul aparte. Adică, a venit cu ideea studiului. Studiul nu înseamnă ”realism” în sensul tezist, obligatoriu în epocă. Studiul este atenție la real și deci disciplină, cercetare, obligația artistului de a se confrunta cu ”materia primă” a lumii, de a intra în dialog cu ea, de a încerca să o exprime, să participe la creativitatea ei, să se definească în raport cu ea, fară proasta cumințenie a supunerii la ideologia vremii, ci cu buna cumințenie a răbdării, a privirii care nu se grăbește, ci înregistrează și analizează. Orice gesticulație fudulă a răzmeriței era exclusă.

Singura „problemă” pe care am avut-o cu domnul Paul e legată de ”modelul” (devenit program) al ”țăranului”. Din punctul meu de vedere, ori ești țăran ori nu. A te ”deghiza”, ca orășean, în țăran, e, după gustul meu, o manevră estetizantă, un fason ”ideologic”. Condiția țăranului, nu poate fi simulată, „nu poți să faci pe arhaicul și pe ruralul”, dacă nu ești. Mă amuza, uneori, să îl văd pe domnul Gherasim pus la punct vestimentar, ca la o paradă a modei țărănești... Era aproape candid.. Țăranul trebuie respectat, nu idolatrizat, sau imitat ”pedagogic”.

Despre tradiție și credință

Ce înseamnă tradiția? Tradiția nu înseamnă numai obiceiuri, cutume. Tradiția înseamnă și cărți, autori, Patristică, Filocalie. Fără cărți și fără cultura cititului, fără teologie, nu există tradiție. Ideea de incompatibilitate între ”cultură” și religie, între intelect și credință este una provincială. Marii Părinți fondatori, marii Capadocieni, erau tobă de carte. Pe la noi circulă cu prea mare ușurință ideea că nu avem nevoie de cărți, că ”intelectul” e, mai curînd, ceva demonic, rătăcire livrescă, vanitate. Noi suntem cu „trăirea”. (Ca și cînd inflamațiile sentimentale, exaltările decerebrate sunt garantat angelice...). Da, intelectul poate fi divagatoriu, rătăcitor, ca toate înzestrările noastre. Nu e o garanție de sfințenie, dar nici afectul orb și puținătatea minții nu sunt trasee sigure spre Rai. Suntem, cu toate facultățile noastre, ”după chipul și asemănarea” Creatorului. Avem, e drept, libertatea riscantă de le folosi greșit. Dar există și Serafim de Sarov și Iustin Martirul și Filosoful...

Iisus a spus: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața” (Ioan, 14, 6). Or pentru mulți credința înseamnă strict identificarea lui Iisus cu Adevărul. Dispare „Calea”, dispare „Viața”. „Calea” înseamnă parcurs, înseamnă drum, înseamnă să ai un orizont larg, încă indefinit și să te îndrepți spre el cu toate încercările și primejdiile de care orice drumeț are parte. Calea înseamnă interogație, cu posibile momente de rătăcire, sau de blocaj. Iar „Viața” e o imensă nebuloasă. Când Iisus spune „sunt Calea, Adevărul și Viața", eu unul înțeleg că un adevăr netrăit și neinterogat, o convingere pentru care n-ai făcut un drum, e o ”soluție” de tip Google. Google este răspuns, este găsire fară căutare. Asta e pentru mulți ”credința”.

„Instalarea e moartea spiritului” spunea părintele Scrima, iar cuvintele lui, în simplitatea lor aparentă, sunt un perfect îndemn la autenticitate. Și la căutare. În cartea lui Iov, îi auzim perorînd pe prietenii lui, ”instalați”, cu toții, în certitudine și, ca atare, ”avocați” pioși ai lui Dumnezeu, ”lămuriți” în privința cauzelor ”evidente” ale necazurilor lui Iov. Dumnezeu însă îi preferă pe cei care adoptă și calea și viața, cu alte cuvinte pe cei care, cum spunea Sf. Augustin, caută știind că vor găsi și găsesc știind că mai au încă de căutat...

Despre cultură

Noica era un împătimit al culturii; nu era străin de religie, dar păstra un respect distant față de sfera ei. Totuși, a spus, odată, ceva esențial: „Autorii pe care i-am citit mi-au îngăduit să dau textelor lor o variantă a mea. Am citit Platon și am construit un Platon al meu, am citit Hegel și am propus un Hegel în versiune proprie. Ei bine, cînd am citit Evanghelia, acest ”exercițiu” nu mi-a mai ieșit. N-am putut alcătui o ”interpretare” personală. Dădusem peste ceva mai tare ca mine”.

Argumentele lui Noica în favoarea culturii:

1. Cultura este singura sursă certă a unei bucurii permanente.

2. Cultura e o formă, poate singura, de maturitate a spiritului.

3. Cultura e singurul loc unde libertatea e la ea acasă.

4. Cultura este o bună igienă.

5. Cultura face să predomine posibilul asupra realului.

6. Cultura te scapă de radicalitatea spiritului matematic.

7. Cultura răcește, disciplinează, patimile.

Cîteva comentarii:

1. Primului argument i se poate reproșa, în ciuda validității sale, o anume îngustime. Bucuria nu reprezintă categoria supremă a vieții, nu poți trăi tot timpul într-o stare de euforie, dincolo de crize, melancolii, incertitudini, eșecuri. Nu-ți poți petrece viața ca pe un ”chef” perpetuu, oricât de ”înalt”.

2. Cel de-al doilea argument sună și el nițel prea ”radical”. Cultura potențează, e drept, maturitatea spirituală, dar nu livrează, de una singură, maturizarea. Mai e nevoie și de alte lucruri...

3. Cultura este, într-adevăr, o punte valabilă spre libertatea spiritului, dar nu e o garanție că știe să administreze cum trebuie libertatea astfel obținută. Mulți oameni de cultură ilustrează abundent proasta folosire a libertății. Cunosc foarte multe lepre cultivate.

4. Al patrulea argument e incontestabil. Omul necultivat e ”nespălat”, scadent la ”igiena” interioară obligatorie cînd te miști în ”societatea” valorilor. Până la a fi o practică a acumulării, cultura este și educație, bună purtare, bună iradiere publică. Altfel... riscă să miroasă urît!

5. Cultura naște, cu adevărat, orientare, direcție, deschidere a imediatului către evoluții de natură să valorifice înnoitor contingentul, depășindu-i inerțiile, obișnuințele, certitudinile ”mecanice”. Cultura identifică resursele de dezvoltare ale realului înspre deplinătatea posibilului său latent.

6. Al șaselea argument trebuie privit cu un mic subton de umor. Domnul Noica își începea, uneori, zilele, rezolvînd, ”sportiv” o ecuație. Nu disprețuia matematica... Dar socotea că ”instalarea” comodă în ”exactitate” sterilă prinde la fel de rău spiritului științific ca și angajăriireligioase. Cultura știe să caute adevărul și dincolo de exactitate...

7. Ultimul argument arată că un efect secundar al culturii poate fi relativizarea afectelor devastatoare, a patimilor oarbe. Cultura ”potolește”, livrează calm, luciditate, reflecție, acolo unde experiența trăită înclină spre isterie spre dezechilibru. Pe de altă parte, a rezerva culturii un strict rol ”terapeutic”, ”consolator” este a-i diminua nimbul. Viața nu se poate limpezi cu argumente și manevre livrești. Nu faci cultură ca și cum iei anti-depresive... Sau, dacă o faci, ratezi și substanța reală a culturii și ...însănătoșirea.

”Cultura” este etimologic legată de activitatea agricolă. "A cultiva", înseamnă a administra, a te ocupa de valori deja existente, deja date, prezente în teren. Un fel de a spune că ”a face cultură” e a privi dincolo de ea. Există, așadar, „un dincolo de cultură”, către care cultura e traseul optim. Altfel spus, cultura este „cel mai bun drum spre dincolo de ea”, spre o ”înălțime” mai ușor accesibilă pe calea ei. Cultura face suportabilă absența soluției și așteptarea ei. Cu alte cuvinte, cultura e bună când vizează un adânc, sau o înălțime așezate dincolo de ea.

Aș mai adăuga că, prin cultură, dobîndești o ”îndemînare” foarte utilă, pentru orice tip de vocație (teologică sau artistică): darul limbilor, capacitatea de a vorbi fiecăruia ”pe limba lui”. Cel care stă închis, prizonier în mica lui ogradă, acela nu are darul comunicării. Iar comunicarea, bucuria întîlnirii cu celălalt, constituie una dintre marile voluptăți nobile ale culturii. Asta îmi amintește de un citat din Breviarul Latin, foarte apreciat de părintele Benedict Ghiuș: „Să bem cu bucurie din sobra beție a spiritului.” Beție nu înseamnă aici delir, ci convivialitate, receptivitate, intensitate emotivă, la antipodul placidității suficiente a celor ”instalați”.

Despre darul deosebirii

Cele două dimensiuni ale spiritului, cea culturală și cea religioasă, se împletesc indisputabil în figura domnului Paul Gherasim. Cultura lui vizuală era foarte bogată: văzuse mult și știa ce văzuse. Cultura adevărată nu e niciodată simplă ”arhivă”, ci dialog, confruntare, tensiune, interogație. Lumea spirituală în care se mișca domnul Paul era una în care cartea, gîndirea și schimbul intelectual erau experiențe vii. Nu era neapărat genul volubil, dar puteai să stai de vorbă cu el pe orice temă, chiar dacă nu erai întotdeauna de acord cu punctul lui de vedere și nici el cu al tău. Nu avea simplitatea falsă a cuiva care a dat deoparte formația culturală, paideia, că să arate angelic.

Cultura și credința trebuie armonizate, iar echilibrul lor se atinge prin darul ”deosebirii duhurilor”, un soi de virtute a ”cernerii”, prin care păstrezi în sită ceea ce este necesar pentru creșterea ta duhovnicească. Aici rămîne deschisă o problemă: acest dar e înnăscut, dobîndit, sau dăruit prin har? Uneori, el e rezultatul unei iluminări solitare, alteori al unei întîlniri providențiale. Oricum, trebuie să rămîi mereu deschis, atent la împrejurări, la ce ți se întîmplă, la cei din preajmă. Trebuie să fii receptiv față de mediul existenței tale,ceea ce, pe de altă parte, implică și riscuri. Incultura e la fel de periculoasă ca și patima autistă a culturii. Ca orice patimă...

„Să ai o dechidere centrată”, iată sfatul părintelui Scrima. Adică să fii disponibil, să nu excluzi nimic din cuprinderea orizontului, dar fără a pierde direcția, stabilitatea bunei așezări, ”centrul”, amplasamentul propriu. Centrul acesta devine ”ordinea” oricărei deschideri.

Precizare a domnului Pleșu: „De regulă, nu-mi place să pun ”domnul” alături de prenume. (”domnul Paul” de pildă...). Dar i se spunea atît de des astfel, încît am trecut și eu peste mica mea pedanterie.”

Fotografii de Maria Chiribeș

Asociația STUDIUL.