* Comunicare susținută la Colocviul „Bolta de lumină – Octogon”, desfășurat la Mânăstirea Lainici (8-10 august 2019)
Bolta bisericilor
Bolta cerească coboară pe pământ aflându-și imaginea cea mai apropiată și cea mai adecvată în bolta cupolelor de biserici[1]. Pentru a ajunge la bolta bisericilor este de privit puțin, înainte, asupra structurilor generatoare ale unui locaș de cult, în general, și ale unei biserici, în particular. Căci sunt elemente pe care le vom regăsi în lucrările lui Paul Gherasim.
O biserică este, în principiu, o imagine „structurală” care își propune să reproducă „structura intimă și matematică a universului”. De aici îi poate veni frumusețea, din raportarea la „arhitectura” divină, originară[2]. Un al doilea element inspirator, de sugerat prin arhitectura sacră creștină, este noul Ierusalim, Ierusalimul ceresc, de formă pătrată (Apocalipsa 21, 12 și urm.)[3].
„Toată arhitectura sacră se reduce (...) la operarea cu „cvadratura cercului” sau transformarea cercului în pătrat”, sintetizează Jean Hani[4].
Sintetic sunt trei pași practici, clasici, de generare geometric-spirituală a unei biserici: trasarea unui cerc, orientarea lui (marcarea punctelor cardinale) și trasarea pătratului de bază. Orientarea înseamnă, de fapt, o cruce, care face legătura între cerc și pătrat.
„Cercul și pătratul sunt simboluri primordiale”, observă același Jean Hani. Simbolizarea lor se produce pe două planuri. Pe unul metafizic, în absolut, „ele reprezintă Perfecțiunea divină sub cele două aspecte ale sale; cercul sau sfera, ale căror puncte sunt egal depărtate de un centru, care este fără început și fără sfârșit și care reprezintă Unitatea nelimitată a lui Dumnezeu, Infinitatea Lui, Perfecțiunea Lui, iar pătratul sau cubul, formă pe toate laturile stabilă, este imaginea Imutabilității Sale, a Veșniciei Sale”. Apoi, la un alt nivel, „fizic”, cosmologic, cele două simboluri „rezumă toată Natura creată, în chiar ființa ei și în dinamismul ei: cercul este forma cerului, îndeosebi a activității cerului, instrument al Lucrării divine, care reglementează viața pe pământ, figura acestuia fiind un pătrat, pentru că, relativ la om, pământul este oarecum «nemișcat», pasiv și «oferindu-se» activității cerului”. Omul reprezintă „centrul acestei creații”, căci „sintetizează și stabilește o legătură între Înalt (Esența-Cer) și Jos (Substanța-Pământ); iar această relație este simbolizată, pe bună dreptate, prin semnul crucii”[5]. Fiind în structura ei ultimă o cruce, orice biserică sacralizează spațiul în care se află și devine loc privilegiat de comunicare pentru comunitatea căreia îi este destinată, este un omphalos[6].
Raportul dintre cerc și pătrat este ambivalent și biunivoc. Cercul, ca cer, aste superior pământului, pătratului, dar, pe de altă parte, pătratul este superior cercului pentru că spune despre stabilitate, în raport cu mișcarea „nedefinită” a cercului. Iar arhitectura, oriunde și oricând, are nevoie de stabilitate. Cum s-a văzut, chiar și Ierusalimul ceresc este de formă pătrată (Apocalipsa 21, 10)[7].
Prin trecerea de la cerc și pătrat la sferă și cub, de la plan la spațiu, se ajunge în plan arhitectural, sintetic vorbind, la cubul acoperit cu o cupolă. În vechime, aceasta era uneori zugrăvită precum un cer, înstelată. O reprezentare de aflat uneori și la biserici de lemn din Transilvania, ale căror bolți se și numeau... cerime. Desfășurarea arhitecturală obținută în felul acesta este menită să înlesnească comunicarea credincioșilor cu Dumnezeu, pe calea unui urcuș duhovnicesc ajutat de suirea privirii pe verticala lăcașului. În plus, în cazul bisericilor, cupola este surmontată de o cruce, ancoră aruncată în cer. Echilibrul pământesc este dublat de o stabilitate în ceruri. Se creează astfel un cadru adecvat pentru rugăciune și meditație[8].
Bolta presupune o cheie de boltă, o piatră centrală sine qua non care o închide și o face să se susțină. Și de aceea, probabil, în bolta principală a bisericilor ortodoxe este zugrăvit Iisus Pantocrator, imagine spirituală pentru Hristos ca piatră din capul unghiului (Psalmul 117, 22), cea aruncată de zidari (Matei 21, 42 // Luca 20, 18) și recuperată acum pentru un „unghi” rotunjit, îmblânzit. Sunt în biserică elemente de boltă privilegiate. Pe lângă amintita boltă a cupolei centrale, este conca absidei de la răsărit, care adăpostește altarul, cel care corespunde Sfintei Sfintelor[9]. Maica Domnului Platytera, în jilț, cu Pruncul în brațe, este cea zugrăvită acolo, îmbrățișând ocrotitor întreaga biserică. Maria și Biserica, două pururea Mirese ale lui Hristos. Pe bolta cupolei de peste pronaos, atunci când există, este zugrăvită iarăși Maica Domnului (Orantă, cu Pruncul în brațe), totodată și Maică nouă! Sunt puține persoanele care sunt prevăzute a fi pictate în bolțile cupolelor: Iisus Hristos ca „înger de mare sfat”, Iisus Hristos ca Emanuel, Maica Domnului, Arhanghelul Mihail, Sfântul Ioan, Înaintemergătorul Domnului[10].
În arhitectura bisericilor întâlnim nu numai emisfera, ci și părți ale ei: jumătăți - la abside, triunghiuri - la pandantive, dreptunghiuri - la arcade etc. Împreună dau ritm spațiului și, în general, sunt destinate spre zugrăvire specifică. Când vorbește despre zugrăvirea lor, Erminia le numește pe toate bolți.
Bolta nu străpunge cerul, precum fleșele, îl tatonează, îi cheamă învăluirea. Bolta ocrotește, apără, cuprinde, păstrează, comunică. Ea acoperă, dar acoperirea oferită de ea este una întru deschidere. Bolta este odihnitoare și mângâietoare pentru privire și pentru sufletul pe care-l slujește privirea. Boltirile bisericii sunt făcute pentru a te ajuta să treci dincolo de materia zidirii ei, să străbați până la cele cerești.
O boltă de biserică spartă, care lasă să vadă prin ea bolta cerului, este deodată, dezolantă și romantică.
Bolta este sprijinită adesea de o turlă (tambur). Alteori de coloane, în număr de patru, cum vedem, de pildă, la baldachinele altarelor (ciborium). În cazuri excepționale, măiestria arhitectului face să pară că bolta plutește. Ca la Sfânta Sofia de la Constantinopol[11] sau la biserica „Arca lui Noe” de la Alba Iulia. Cu ajutorul luminii este făcută ea să pară a pluti. Bolta este de aflat, sub o formă sau alta, și la portalurile de intrare sau la turnurile clopotniță, de la mânăstiri sau chiar și la unele biserici parohiale.
Bolțile răsfrâng întru ecou. Lumina răsună, cum atent sesizează Poetul[12].
Dar, bolta poate coborî sub pământ. Pivnițele vechi erau boltite, rimând cumva cu rotunjimea butiilor. Așa ajungem și la „Bolta rece”, loc de întâlnire și de îndelungă convorbire la o cană de vin al multora dintre luminătorii mici și mari ai culturii românești. Pogorâtă sub pământ, bolta capătă și o nuanță de tainiță, de adăpost ocrotitor al unor taine.
În general, o boltă cheamă poezia. Să ne gândim la o boltă de verdeață, dar mai ales la o frunte boltită. La noi, la români, cel puțin, o boltă de viță de vie este foarte prețuită și destul de prezentă.
În ceea ce privește octogonul, cercetătorii în cele ale arhitecturii ne spun că, dincolo de încărcătura simbolică, divizarea unui cerc în 4, 8 sau 16 dă senzația de stabilitate. Această divizare a fost utilizată mai ales pentru conturul exterior al edificiilor, în timp ce pentru cel interior divizarea se făcea cu 5 sau cu 10[13]. La Paul Gherasim ambele contururi se bazează pe octogon.
Bolțile de lumină ale lui Paul Gherasim
Boltă de lumină este tot o figură de stil poetică. În lipsa poeziei, ea nu există, e un non sens. În prezența poeziei ea capătă încărcătură spirituală majoră. Lumina nu poate fi prinsă într-o boltă. Lumina transcende orice boltă. Ea vine de dincolo de boltă sau trece dincolo de ea. Bolta este numai o impresie. Se poate lumina o boltă, dar, și atunci, lumina doar poposește pe ea, după care, transformată în lumină a spiritului, trece dincolo. Bolta vine din încercarea omului de a prinde și de a cuprinde, de a prinde pentru o clipă și de a cuprinde pentru totdeauna. Adevărata boltă de lumină poate fi numai una interioară.
Se pune întrebarea: cărei lumini îi sunt bolți cele din lucrările lui Paul Gherasim?
Pe frontispiciul Catalogului[14] pentru expoziția de la colocviul „Bolta de lumină – Octogon, de la Mânăstirea Lainici” (8-10 august 2019), autorul a ales întru emblemă, din multele foi volante rămase de pe urma bunului pictor, această însemnare:
Ea este pusă nu într-un pătrat, ci într-un dublu dreptunghi tremurat, în care o linie neagră se întretaie pe alocuri cu o alta roșie (generic vorbind). Tremuratul este unul venind din emoție. Cele trei rânduri scurte sintetizează toată gândirea de viață și picturală a lui Paul Gherasim. Pe una dintre primele pagini din Catalog este această notare: „Duminica – ziua luminii”. Dedesubt, sunt puse în paralel Hristo-grama (hrismonul) și octograma. Sub prima un 8, sub cea de-a doua semnul ∞, ceea ce vrea să spună în subsidiar că fiecare „-gramă” conține elementul generator al celeilalte. Pictorul sesizează „Simplitatea și claritatea simbolurilor creștine; lumina lor”. Reprezentările lui Paul Gherasim, în general, sunt simbolice, dar Bolțile în chip osebit, cu tot ce implică aceasta, în primul rând o esențializare prin abstractizare[15]. Sunt simboluri care se concentrează pe păstrarea și transmiterea luminii celor simbolizate. Nu este prea mult de vorbit despre ele. Este de privit, de simțit, de trăit! Simbolică fiind pictura lui Paul Gherasim, ca atare „eliberată” de portretul-icoană, țintește ca în final ea să transmită numai prin pictura-pictură, prin tehnică și prin artă. Este greu de presupus că cineva va avea o experiență mistică văzând litere grecești sau octogoane, dar ar putea s-o aibă din reușita actului pictural în sine.
Textul Pro Logos funcționează ca un manifest de suflet, exprimând sintetic crezul pictorului:
„Din hexaimeron, porfira, mireasma umbrei și aurul, tainicul luminii.
A opta e ziua în care gustul bucuriei e-n gustul vederii prin lumina neapropiată a harului.
Lumină din Lumină, Cuvântul, roua vederii.
Frumusețea în sărbătoare se înveșmântează iar sărbătoarea este a sărbătorilor.
Două litere, caligrafiate în purpură și aur, A + W, una prin alta cuprind nesfârșirea și L (lambda), ca un murmur al începutului.
«Octogon», «Boltă de lumină», însemne ale unui pictor nevoit a relua și a reuni, într-o singură temă, frânturi de gând.”
Acesta este Paradisul în care jinduia el să-și aducă prietenii în taborică tabără. De pictură și de toate cele ale spiritului. Nu sunt lucruri complicate. Este puritatea și simplitatea ultimă, care cuprinde in noce toată mistica Bisericii de Răsărit. Regăsim aici toate frumoasele sale obsesii duhovnicesc-spirituale: mireasma, lumina, ziua a opta, gustul vederii, bucuria, roua, frumusețea, înveșmântarea, caligrafierea (scriere atentă, cu străduință și cu drag), culorile sale „de bază” (aur și purpură), murmurul, începutul (prolog, nu?), octogonul, bolta de lumină, frântura, gândul ș.a., îmbinate poetic într-o bijuterie de text, cu încărcătură sapiențială. E de remarcat cum pentru el ziua Învierii este o zi a Vederii. Sau cum pictorul este nevoit să facă ceea ce face, oarecum condamnat la împlinirea unei misiuni recuperatoare și regeneratoare. A subliniat cuvântul temă. Tema este unică și nesfârșit cuprinzătoare: exprimarea gândurilor venite în urma însoțirii cu Lumina-Cuvânt. Este de reflectat asupra propunerii sale de a transpune pe pânză nu atât natură (deși a tot îndemnat la întoarcerea la natură, exprimată emblematic prin Floarea de măr), ci gânduri, mai precis spus „frânturi de gând”. Este o smerită declarare a dorinței de a se apleca atent asupra detaliilor, acelea pe care mulți le pierd, iar odată cu ele, aferente lor, și profunzimea, și prospețimea, și farmecul vieții.
Bolțile lui Paul Gherasim sunt extrem de epurate. Par a ilustra credința, poate și nădejdea, dar ardoarea iubirii rămâne doar subînțeleasă, încă pecetluită. Paul Gherasim aduce în bidimensional ceea ce este spațial. Este, de altfel, calea de exprimare generală a bunei picturi. În ultimă instanță bolta ajunge tot o suprafață, dar una într-un spațiu cu multe dimensiuni, fizice și metafizice, spirituale și de duh. Bolțile lui Paul Gherasim sunt icoane ale bolților aievea, cele cu icoane propriu-zise.
Există o lucrare pe care aș lua-o drept pattern, pentru că adună și sintetizează.
În ea avem, dispuse concentric, pătratul pânzei, un dublu cerc, două pătrate intersectându-se la 90 de grade și creând cele opt colțuri ale unui octogon, alt cerc dublu, iar în centru hrismonul esențializat, format din X și ＋ (crucea). Hristos pe cruce! În alte locuri, în centru, sugerând pe Iisus Hristos Pantocrator, apare scris LOGOS sau numai inițiala L (lambda). Cu acea grafică absolut specifică lui.
Figurile de bază ale tuturor acestor bolți de lumină sunt cercul, pătratul și octogonul, care se cuprind și se intersectează. Octogonul pare să fie și o trecere punte între cerc și pătrat, o îmblânzire a perfecțiunii acestora printr-o alta, divino-umană, ca să spunem așa. De cele mai multe ori, el apare ca întâlnirea dintre două pătrate. Octogonul ajunge uneori (ca în coperțile pentru Imne ale lui Ioan Alexandru) să fie personaj principal, scos în evidență față de celelalte figuri. Evidențiat cel mai adesea prin culoare, dar câteodată și ca desen ori compoziție. Sunt lucrări în care pare că Paul Gherasim se joacă, intersectând aceste figuri geometrice, descoperind astfel figuri subiaciente și făcându-le teritorii de culoare în mai blândă sau mai încinsă relație cu figuri învecinate. Uneori trecerile de la culoarea unei zone la cea a celei alăturate este foarte subtilă, diafană. Abia dacă le deslușești. Alteori, sunt suprafețe care sunt puse în evidență prin o intensificare a culorii, îndeosebi prin acel purpuriu, pe care Paul Gherasim îl iubea nespus.
(Mie mi se pare că atunci) Când întretăierea de figuri devine mai abundentă, mesajul vizual și cel spiritual mai pierd din limpezime și din forța de a se impune instantaneu. Lucrul acesta se vede și în desenele de pe una din paginile din Catalog, unde, în schițe, bolțile devin mai degrabă „grele”, pământene, decât aeriene. Este o pânză, cu patru octogoane, care trimite pe undeva cu gândul la Castel del Monte, cu geometria lui complicată, absconsă, extrem de încărcată simbolic.
Odată găsite figurile geometrice de bază, precum și feluritele lor posibilități de compunere valide artistic, provocarea principală constă în „colorarea” luminii. Culorile, după notațiile lui de pe desenele-schiță, foarte asemănătoare izvoadelor pentru icoane pe sticlă, sunt: alb, alb-argintiu, alb auriu, roșu, purpură, aur[16], pânză + ciară (sic!)... Cum însuși mărturisește, porfira și aurul sunt luate din Hexaimeronul Sfântului Vasile cel Mare. De fapt, singura culoare puternic afirmată este purpuriul. El aprinde focul și în celelalte. Acuarela pare să fie tehnica ce-l putea sluji cel mai apropiat pentru Bolți. Chiar și în uleiuri, culorile dau senzația a fi ca de apă, chiar dacă, în fond, sunt aeriene. În afară de culorile menționate, mai apar și altele, în general smerite: alburiuri, griuri, ocruri, nisipiuri,vioriuri și multele nuanțe ale trecerilor dintre ele.
Bolțile lui Paul Gherasim sunt bolți cu înscrisuri: hrismonul esențializat, A și W, Lamda (λ) spre Pi (Π) ș.a. Acest Lambda spre Pi dorea să sugereze apropierea lui Paul de Logos(ul divin). Uneori scrierea literelor aduce cu cea ieșită din pecetluirea prescurii cu pristolnicul.
La Paul Gherasim, Bolta de lumină spune despre ceva ce lui îi era extrem de drag, despre străvezime[17].
Răspunsul la întrebarea inițială acesta ar fi: lumina bolților lui Paul Gherasim este Lumina-Hristos, prezentă prin Numele Lui înscris acolo.
Paul Gherasim și Horia Bernea[18]
La o privire atentă, se pot descoperi anumite legături între Bolțile de lumină ale lui Paul Gherasim și Praporii lui Horia Bernea. Am ales pentru un început de exemplificare de la Paul Gherasim o pânza cu o năframă vălurită, care se apropie mai mult de un Prapor.
Pătratul și octogonul sunt prezente și la unul, și la celălalt, în structurarea compoziției. Totodată și o anumită transparență, chiar dacă ea este realizată în chip diferit de cei doi maeștri. La amândoi, uneori, pătratul sau rombul principal sugerează o năframă, una care trimite pe undeva și la antimis.
La Horia Bernea, în Prapori, cercul este mai puțin prezent. Pătratul și rombul sunt dominante. Avem și la el intersecția de pătrate. Par simbolice, dar în fond nu sunt. Lipsește hrismonul sau A și W. Lipsește, de fapt, orice simbolism. Ar fi de luat în considerarea și ciclul de Turle, unde găsim cubul de bază, nu și cupola. Și pentru că așa era modelul (de la Văratec). În ceea ce privește multele Interioare de biserică, aflăm în ele bolți, arcade. Detaliile arhitecturale și picturale sunt abundente. Ești (cu)prins de atmosfera puternică de în Biserică. Toate sunt întrupare. Lumea cu toată substanța și seva ei este extrem de prezentă. Vegetalul este cel care domină, irumpe, este expansiv. Dar apar și elemente de corp uman.
La Horia Bernea culorile sunt puternice, carnale, iubirea este prezentă ca un foc mistuitor de ardere de tot. Pânzele lui sunt cu adevărat „hrană”, gata-gata de transfigurare. La Paul Gherasim sunt mai aproape de momentul de după transsubstanțierea materiei euharistice. Pictura lui Paul Gherasim este una ascetică, abur, călugăroasă, a lui Horia Bernea mai carnală, senzuală, mirenească. Un filon țărănesc vechi este de regăsit la amândoi.
La Horia Bernea senzația este cea de pogorâre a cerului, de întrupare. La Paul cea de elevare spre el, de sublimare. Maniere diferite, dar la fel de plauzibile de a exprima întâlnirea cu Dumnezeu și cu lumea Lui.
Sfârșit.
Din umbra smeritelor Bolți de lumină ale lui Paul Gherasim se poate ieși cu nădejde la o fereastră a spiritului, în așteptarea Luceafărului-Hristos. Care a și venit!
[1] Spunem cupolă când privim de la exterior și boltă când privim de la interior. La o construcție civilă (precum Ateneul Român, de pildă), nu vom vorbi despre boltă, ci numai despre cupolă. [2] „Căci frumusețea formei, ne spune Platon în Philebos, nu este așa cum se înțelege în mod obișnuit sub acest nume, ca cea a obiectelor vii și a reproducerii lor, ci este ceva care ține de rectiliniu și circular, cu ajutorul compasului, sforii și echerului. Căci aceste forme nu sunt frumoase ca altele numai în anumite condiții, ci sunt totdeauna frumoase în sine.” (Jean Hani, Le symbolisme du temple chretien, Ed. La Colombe, Paris, 1962, p. 28). [3] Ibidem, p. 26. [4] Ibidem, p. 29. [5] Ibidem, pp. 29-30. Tot de acolo: „Procedeul tradițional și, se poate spune, universal, pentru că poate fi întâlnit peste tot unde există arhitectură sacră, a fost descris de Vitruviu și practicat în Occident până la sfârșitul Evului Mediu: temeliile edificiului sunt orientate cu ajutorul unui gnomon (n.n. în forma cea mai simplă, un par) care permite ca să fie reperate cele două axe (cardo, nord-sud, și decumanus, est-vest). În centrul locului ales se ridică un catarg, în jurul căruia se trasează un cerc mare; se observă umbra care se mișcă în acest cerc; depărtarea maximă între umbra de dimineață și cea de seară indică axa est-vest; două cercuri sunt centrate pe punctele cardinale ale primului și indică prin intersecția lor colțurile pătratului. Acesta reprezintă cuadratura cercului solar. (...) E un dublu simbolism deodată cosmologic și ontologic: Cerul și Pământul – ordinea cosmologică – sunt formele exterioare, ultimul stadiu, ca să spunem așa, al Manifestării sau Creației, ai cărei doi poli sunt Esența universală și Substanța universală, reprezentate în ordinea corporală prin Cer și, respectiv, prin Pământ.” [6] „Biserica, fiind o cruce cardinală, orientată și centrată, sacralizează efectiv spațiul, ea este un omphalos al orașului peste care ea radiază, după cum și catedrala este omphalos pentru eparhia respectivă...” (Ibidem, p. 35) [7] Ibidem, p. 31. [8] Ibidem, pp. 32-33. [9] „Elementul sferic și ceresc al cupolei și al bolții se reflectă, în plan orizontal, în semicercul absidei ca este, pe pământ, locul cel mai «ceresc», cel care corespunde Sfintei Sfintelor a templului de la Ierusalim, Paradisului și Bisericii triumfătoare (biruitoare).” (Ibidem, p. 33) [10] Erminia picturii bizantine, Ed. Mitropolia Banatului, Timișoara, 1979, pp. 296-302. [11] Sfântul Maxim Mărturisitorul ar fi scris un Poem despre biserica Sfânta Sofia din Edesa (n.n. din Constantinopol, se pare, totuși, după descriere), în care, printre altele spune: „Este un lucru cu adevărat admirabil cum, în micimea sa, (acest templu) este asemănător lumii întinse.../ Iată acoperișul ei este întins precum cerurile: fără coloane, boltit și închis; între altele el este împodobit cu mozaicuri de aur, precum firmamentul de stele strălucitoare./ Și cupola sa înaltă, iată cum ea este comparabilă cu cerurile cerurilor.. și, asemănătoare cu o cască, partea superioară se sprijină solid pe cea inferioară./ Arcadele sale, vaste și splendide, reprezintă cele patru părți ale lumii, ele se aseamănă, în plus, prin varietatea culorilor, arcadei de slavă, celei a norilor.” (p. 34) [12] Ioan Alexandru, Lumina – Că lumina până la noi răsună, în Imnele Iubirii. [13] „Moessel care a făcut relevee după principalele monumente din Egipt, Grecia și Roma, a arătat că toate diagramele geometrice (planuri orizontale și secțiuni verticale) se reduc la înscrierea într-un cerc sau mai multe cercuri concentrice, de unde unul sau mai multe poligoane regulate. Asta ne readuce la ritul de întemeiere, căci adesea cercul director al planului derivă din cercul de orientare de la întemeiere.” (E. Moessel, Die Proportion in der Antike und Mittelalter, apud Jean Hani, Op. cit., p. 39) [14] bolta de lumină – octogon, catalog îngrijit de Marius Pandele, produs de Asociația STUDIUL, Ed. Mânăstirea lainici, 2019. [15] Pentru o raportare teologică mai profundă la simbol, este de cercetat studiul Părintelui Dumitru Stăniloae Simbolul ca anticipare și temei al posibilității icoanei, Studii Teologice, București, Anul VI (1957), nr. 5-7. [16] „Din cele nevăzute la-nceput Ieșit-au câte sunt la arătare Întâi lumina aur s-a făcut Și-apoi pământ strigat-a sub picioare” (Ioan Alexandru, Lumina – Din cele nevăzute la-nceput, în Imnele Moldovei) [17] Străvezime, străvedere... de luat aminte la acest stră- (în sine sau atașat), particulă care poate spune despre vechime (cu -bun, -moș) sau despre ajungere dincolo de (cu -vedere, -pungere, -batere, -mutare) sau despre mai mult decât (cu -lucire, -luminare, -danie, -duință). [18] Este, în termenii lui Paul Gherasim, numai „un gând”. Rămâne ca pictorii să se pronunțe asupra gradului său de valabilitate.
댓글